Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Poezii de Ioan Radu Văcărescu


IANUARIE

rătăcesc pe străzi după sărbători când
oraşul e golit de oameni şi încărcat de amintirea paşilor
care i-au dospit caldarâmul cu aura marilor utopii
atunci e negrăit de frumos
scufundat până la glezne în troiene de gheaţă transparentă
ca lumina de miere a ochilor ei de demult
umbriţi doar de fragede melancolii
de dimineaţă am trecut prin cartierul mărginaş de la răsărit
pe lângă blocul ei şi gardurile vii
erau îngheţate şi aleile dintre ele acoperite de smocuri
de zăpadă murdară şi
pustii
ca acuma străzile oraşului în miezul nopţii de ianuarie
cu ceaţă şi frig coborând strada tribunei cotind apoi în urcuş
pe spinarea câinelui alunecând uşor pe piatra cubică spre turn
şi apoi spre podul minciunilor
suspendat între norii de iarnă şi arcada pasajului taciturn
la marginea de apus a pieţei celei mici
acolo mergeam împreună şi coboram scara aurarilor
spre tărâmul de jos într-o vreme
negrăit de departe
de pare o vreme-a barbarilor

nu ştiu dacă în toată povestea asta este acum vreo emoţie
nu ştiu dacă aici se întâmplă ceva care să merite a fi scris
ceva negrăit de frumos
dar altceva nu pot acuma să simt
sufletul mi-e prea de demult circumcis

iar acum atâta mai pot face
rătăcesc pe străzile pustii ale sibiului şi regăsesc
câteva cuvinte banale şi câteva locuri dragi
şi câteva imagini negrăit de simple
iar acuma nimic nu se mai poate preface


FEBRUARIE

încerc să uit de cuvinte şi desenez orbeşte
de fapt mâzgălesc pentru că n-am talent la desen
linii subţiri apoi îngroşate pe măsură ce creionul se toceşte
zig-zaguri şi spirale
triunghiuri drepte şi răsturnate cercuri turtite
mâzgălesc ca şi când aş da formă prafului de grafit
în care s-au cernut cuvintele goale

creionul s-a tocit de tot şi mâzgălesc cu palmele
desenele goale le încarc cu pietre
rotunde lunguieţe colţuroase
cele crăpate le astup cu lespezi de piatră de râu
degetele-s jupuite până la oase
inventez pietre ca şi când aş începe din nou lumea
cu o geneză geologică neîndemânatică şi naivă
ca şi cum aş încerca să dau formă pe săturate
cu buricele degetelor nisipului negru
în care s-au măcinat cuvintele uitate

şi mâinile ca şi când ar fi fost nişte creioane de piatră
s-au tocit până la coate apoi până la umeri
şi trunchiul a început să-mpietrească
trăiesc o epocă de piatră-nsingurată
o eră de sobră melancolie aproape geometrică
şi curând voi mâzgăli cu limba de piatră crestată


APRILIE

adevărul este
că viaţa te ia întotdeauna pe nepregătite

zi de zi şi noapte de noapte
de când te iveşti pe lume tras afară la lumină
de cei zece îngeraşi ai tăi păzitori
şi până când dintr-o dată într-o bună dimineaţă
rămas singur ca un înger rătăcit pe pământ
te fulgeră o mare durere în coşul pieptului
şi-ţi dai seama ce înseamnă
prea târziu însă
frumuseţea

e o minciună
că moartea te ia pe nepregătite

nu
ea planează îndeajuns
ca vulturul pe curenţii de aer
deasupra stâncilor erodate de gheţuri ale custurii sărăţii
căutându-şi loc de odihnă

şi apoi vine la ţanc


MAI

au plecat toţi
sunt ultimul om
al anului din luna săptămânii de ieri
din satul care se vede în vale
poţi să vezi că nu iese fum de nicăieri
m-am oprit sus pe deal
pe cale
să mai privesc odată înapoi
plec şi nu mă voi întoarce niciodată
nici măcar în viaţa de apoi
voi muri pribeag
de asta îmi pare rău
c-o să îngraş străin meleag
au plecat toţi
poţi să auzi că nici măcar
un lătrat de câine nu se-aude
iar în cireşi stau în bătaie de vânt
ciorchini de mărgele
de poame crude
iar deasupra satului
sub perii bătrâni de trei veacuri
în care ţopăie şi cântă
mierlele-n delir
au rămas doar morţii
singuri în cimitir


IUNIE
- o fotografie -

în iunie la vremea smirdarilor înfloriţi
am urcat câteva ore până pe negoiul mare
ne-am ţinut de mână tot drumul
am respirat tot mai adânc şi de câteva ori
ne-am întins ca şopârlele pe pietre la soare

am zâmbit cu înţeles câteodată
am strivit în dinţii tineri mireasma petalelor roze
am băut apă cursă picătură cu picătură
din mâna de gheaţă de sub acul cleopatrei
ne-am răcorit buzele arse ca-ntr-o cuminecătură

am făcut fotografii pe vârf şi apoi
la coborârea prin strunga dracului
acum e târziu
şi e totul sfârşit
peste munţi s-a aşternut o lumină ca sîngele macului

are ochii ca apa şerbotei dintr-o dată liniştită
lângă piatra caprei
după cascada din căldarea suspendată a ciobanului

are ochii ca marea pierdută
de la marginea falezei de calcar
unde acum se rotesc bulboanele reci ale anului

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara