Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Poezii de Cristian Gava

Copacul timpului

Vremea foşneşte leneş din ore şi din zile,
de parcă, într-o limbă neînţeleasă,
ar vrea să îmi spună povestea sa:

prima secundă a fost o sămânţă
aruncată pe solul arid, al eternităţii,
din care a crescut copacul timpului,
cu crengi de secole şi cu ramuri de ani.

Cobor pe trunchiul său,
atingând pământul ce ascunde prima clipă,
pe care în fiecare început
o simt repetându-se
şi transformând curgerea zgomotoasă a minutelor
în stropii tăcerii din care s-a născut.

Suspendat între liniştea veşniciei
şi zumzetul vremii, obosit,
prind rădăcini în pământul eternităţii,
ca să pot zbura cu aripi prin timp.

Imagini de toamnă

Tristeţea mai creşte cu încă un sunet,
când anul mai scade cu încă o octavă.
Toamna revarsă peste înlăcrimata pădure,
durerea ei roşiatică, de lavă,

pe copaci rămânând împietrită,
precum suferinţa pe un chip ostenit.
Se aude hoinărind printre ramuri
un cântec taciturn, istovit.

Lava se va stinge în durerea de gheaţă,
doar singurătatea, în curând, pădurea va umbri.
Nu sunt decât o scânteie în ochiul rece-al toamnei,
mă tem că mă voi stinge, când toamna va clipi.

Razele soarelui de-abia mai pâlpâie,
frunzele-s răni sângerii, care dor.
Din nou tristeţea mai creşte cu încă un sunet,
aş vrea să evadez din autumnalul, dezolantul decor.

Clipele Clepsidrei

Clipele se nasc într-o clpesidră
ca nişte boabe fine de nisip
şi curg nestăvilite, cu putere,
în amintire, din bucăţi de timp.

Apoi ireversibil se fixează în portrete.
De-a lungul anilor mi-au creat un muzeu de trecut,
din care încerc să smulg, să fac prezente chipurile
pe care le-am iubit, pe care le-am pierdut.

Pe alocuri mai trebuie retuşuri.
Toate întâmplările ar fi perfecte dacă le-aş trăi
de la-nceput.
Dar fiecare tablou se îndepărtează tot mai mult
de mine.
Oare au fost sau doar mi s-au părut?

Armură veche

Aş vrea să îmbrac o armură nouă.
cea pe care o port s-a ruginit demult.
Este atât de grea această mască,
Scârţâitu-i de fier de-atâta timp i-l ascult!
Mi-a ascuns îndelung privirea
şi cei din jurul meu au văzut-o numai pe ea.
Rece, impenetrabilă şi taciturnă,
încă mai poartă amprenta luptelor ce străbătea.

Spada bătrână a rămas fixată în teacă,
deseori şi eu, cu propria mea mască, mă confund.
Aş vrea să îmbrac o armură nouă,
cea pe care-o port s-a ruginit demult!

Nocturnă

Noaptea - un pod negru pe sub care curg
peisaje multicolore, isvorâte dintr-un vis.
Trimit beznei scrisori,
ce pe bucăţi mari de întuneric le-am scris.
Apoi cânt o nocturnă,
apăsând claviatura nopţii, taciturnă.

Zilele din jurnal

îmi privesc chipul în zilele care au trecut,
cuprinse în jurnal, agăţate de-o filă.
Cobor dintre ele ca dintr-un vis,
strivind între pleoape dimineaţa ostilă.

Lent, amintirile mi se destramă,
asemeni cuvintelor scrise pe-un ţărm de nisip.
Trecutul mi s-a spart ca un geam căzut pe podele,
în fiecare ciob îmi zăresc o parte din chip.

Umbrele clipelor ce s-au scurs îmi bat în geamuri,
fac semne,
dansând deghizate ca într-un carnaval
şi strigă, de teamă că nu mai încap între pagini,
voind să evadeze din jurnal.

Cu braţe obosite

Cu braţe obosite, întinse înspre cer,
înfrunziţi doar de-a toamnei tristeţe,
copacii se înalţă cu-o clipă mai stingheri
şi mai bătrâni cu încă-o bătrâneţe.

Crengile desenează pe pânza de aer
picturi fără formă, fără culori, fără sens
şi chiar cuvintele îmbracă-o altă haină,
devenind surde, fără înţeles.

Ne ascundem pe sub frunzele căzute,
culorile lor devenindu-ne măşti de nisip
şi parcă-am vrea să fugim din castelul de toamnă,
văzând cum şi secundele au îngheţat în timp.

Zbor imprevizibil

Mâine, doar eu îmi voi mai aminti de mine,
căci tot nisipul clepsidrei se va fi scurs.
Cortul beznei va cuprinde întreg pământul,
iar apele timpului vor fi la reflux.

Dacă voi avea vreme îmi voi scrie povestea
pe file rupte, de azur,
dar nu va fi decât zborul imprevizibil,
către un colţ de singurătate mai pur.

în loc de inimă îmi va bate amurgul,
astfel alunecând din moarte în moarte, mereu.
Ce apă rece mă ascunde?
De ce pământul a devenit prea greu?

Mă voi despărţi uşor de mine însumi,
ca de un vechi prieten inutil sau pierdut.
Dar cine va dori să mă mai repete încă o dată,
cu un nou trup, cu un nou început?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara