Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Poezii de Octavian Doclin


Ape de odihnă


După ape de odihnă nu încetezi să
tînjeşti
o suflete-al meu mult visătorule
numai cu înţelepciunea şarpelui
şi blîndeţea ştiută a porumbelului
nu ajungi să le vezi
aşa cum poemei de dinaintea cuvîntului
ajungi să-i auzi mai întîi foşnetul
în somnul tîrziu


Poem de seară
Apele se adună doar în faţa unei piedici
frunza sunătoare a lemnului
le acoperă
tu îţi ascunzi faţa în mîini
moartea ochii-ţi descoperă
nisipul se naşte în cariere de nisip
vîntul îl împrăştie-n dună
tu îţi ascunzi poema după cuvînt -
mîinile moartea-ţi adună


Vişin
Copil mama îmi aşternea pentru somn
dar numai cînd era sărbătoare
patul din lemn de vişin
din camera mare (adică în graiul nostru
cea mai frumoasă odaie ţinută doar
pentru oaspeţi de seamă)
cel acoperit cu poneavă şi strujacul cu paie
mă trezeam dimineaţa cu ochii-nroşiţi
de scrumul viselor colorate de peste noapte
copil vara îmi plăcea să mă urc
în vişinul copt de la marginea plaţului
coboram pe la amiază cu gura-ncuiată
cerul gurii roş-albastru-nnegrit
astăzi cînd nimic din toate acestea
nu-mi mai e la-ndemînă
caut doar cuvîntul
ce nu vrea să(-mi) rămînă


Moştenire
Precum paianjenul
pe pînza lui proaspătă
lasă şi poetul bietul
moştenire
o dîră de viaţă perimată
pe nisipul de sub apele calde


Aurea libertas
Sunetul aerului
cum vocile în creştere ale morţilor
cînd se întorc de pe-o parte pe alta
a timpului lor secund
de aur poate fi şi privirea poetului
închisă în sine
ochiul său: doar o groapă comună
ascunzînd ape de odihnă


Lună rece
să asculţi în fiecare noapte
aproape de ora învierii
bufniţele furioase
din pădurea de deasupra spitalului
cum îi latră pe cîinii amuţiţi de spaimă
cînd ea trece prea rece -
tu scufundîndu-te tot mai tare în ape de
taină
ca moartea îngenunchind în faţa altarului


Sfîrşit de poem
Poemele de lung metraj -
cum un viespar scăpat în pădure
ca nişte animale chinuite


Poem cu două cămăşi
şi două finaluri
Adei
Ne dăm seama de fapt mai mult presimţim
că în curînd se va aprinde nisipul
şi noi încă n-avem ţesute şi pregătite
cămăşile pentru fugă
cum Mumele noastre duioasele noastre gherghine
mult prea îndepărtate sunt acum de tinereţile lor
cînd mîinile lor neîntrecute erau
ne-am grăbit înspre maluri
aici bătrînul pescar îşi făcea datoria
împărţea cămăşi pentru foc în stînga şi-n dreapta
iar pe cînd noi doi am ajuns îi mai
rămăsese doar una
primeşte-o repede i-am spus ei e de dar eu ştiind că mă pot îmbrăca şi în cămaşa
acestei poeme pentru ca atunci cînd nisipul
va arde cu flăcări înalt vineţii să poată fi
jucată la zaruri şi cîştigată numai
de cel ce ştie să piardă asumîndu-şi
înfrîngerea (cum o victorie vîndută)
ca pe un dar.


Valea cealaltă
Pe neaşteptate îşi simţi trupul
cum un stîlp de gheaţă în flăcări
zguduit între foc şi friguri
înţelegea însă că nu dor de casă putea fi
ci un altul pe care nu-l mai simţise pînă aici
dorul de valea cealaltă
de ea doar auzise o cunoştea numai din
ce-i povestiseră
încă pe cînd era copil puţinii bătrîni
ai bătrînelor cuvinte lăsate acasă
(de-ar fi avut acum măcar unul cu el
i-ar fi fost de mare folos în
împrejurările prin care trecea)
şi aceştia ce-şi mai aminteau şi ei
dintr-o memorie aproape ştearsă
despre o vale a umbrei
din ce le-au povestit şi lor
bătrînii bătrînilor lor singurii
care trecuseră cîndva prin ea
cîndva cînd la început nu era Cuvîntul
şi-a ridicat cu grijă de pe piatră capul
să nu-l simtă dintre cei mici cel mai mic
singurul născut în zodia iepurelui ceasul
era nici noapte nici zi
îşi ascunse sub piatră sandalele
aprinse o pînză veche din in
afumîndu-şi picioarele
aşa cum îi descînta bunica în copilărie
o dată pe an
să-l ferească de muşcătura de şarpe
luă toiagul cu care-i învăţa pe cei mici
cum să-şi apere rangul după ce vor intra
cîţi vor intra ca tineri bărbaţi în Cetate
şi porni desculţ pe un drum
ivit dintr-odată în spatele lui
Cînd crezu că a ajuns aproape de locul nemaivăzut
de valea cealaltă
un glas se auzi din departe puternic însă foarte
dintr-un fum înalt ca o vedenie cineva îi vorbi
opreşte-te piatra Eben-Ezer este în faţa ta
dacă te-aş lăsa să mă vezi m-ai recunoaşte
după semnul de pe obrazul stîng în forma literei T
şi golul dintre dinţii din faţă de sus
(acesta-i spaţiul care măsoară distanţa
ce-i mai separă pe cei mici de cei de acasă)
totuşi îţi spun că eu sunt cel ce păzeşte acum
valea umbrei aici îi aştept
în curînd pe cei bătrîni lăsaţi de tine acasă
întoarce-te la cei mici e deja ceasul
şi nu mai putem zăbovi
ascunde-le ce ţi-am poruncit
ei vor ajunge să-i cunoască pe cei ce pînă la urmă
le vor închina Cetatea dar nu oricum
ci numai din greşeala lor fiindcă deşi au
luptat lupta cea bună
pînă la capăt vederea lor a slăbit darul
profeţiei pierzîndu-l
Pe neaşteptate îşi simţi trupul stîlp de
gheaţă în flăcări
zguduit între foc şi friguri şi porni îndărăt
cel mic dintre cei mici era deja treaz
şi-l căuta la ieşirea din cort încălţat
în sandalele lui ascunse cu grijă sub piatra
pe care-şi odihnise capul înaintea plecării


Retragere
Acum
pînă şi prezenţa lui secundă
bate în retragere -
o pură căutare mai veche
(şi atît de bine cunoscută)
a voluptăţii durerii