Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Polca pe furate de Barbu Cioculescu


Mic şcolar silitor, edificat asupra calamităţilor matematicii, învăţam tocmai pe dinafară, după metodologia vremii, tabla înmulţirii, în plin efort integrator şi cu sincopă la 3x3. Un coleg dintr-o clasă mai mare mă informă că suferinţa mea nu e singulară în univers: negrii adorm numărând până la trei. De foarte tânăr înzestrat cu un munte de bun simţ, mi se păru tare cuminte din partea lor.
Ceva mai târziu, când desluşeam slova, citeam cu nesaţ fabulele lui Vasile Militaru - gen Paratrăznetul şi scrumbia - pe când tatăl meu schimba focuri pe baricadă pentru lirica lui Tudor Arghezi - fabulist de ocazie. M-am instalat, prin urmare, devreme în eroare! Şi trăiam în eroare ca în elementul meu! Vă rog să mă credeţi, nu numai eu am fost în copilărie şi foarte, foarte rar şi mai apoi, victima consimţitoare a unor convingeri mai pe urmă dovedite greşite. Persoane sus de tot puse şi anume salariate ca să ţină constant pe drumul cel drept al justelor opinii au căzut şi ele pradă sindromului.
Carol al II-lea crezuse astfel că investind cele zece miliarde de lei obţinuţi din împrumutul pentru înzestrarea Armatei - o sumă care astăzi s-ar înmulţi cu mai multe mii - în fortificaţii pe Nistru, de propaganda vremii numite "linia de foc şi fier", punea la adăpost România de tăvălugul roşu. Aşa a crezut până într-o senină amiază de iunie a anului 1940 când, chestionat cât timp am putea rezista puhoiului sovietic, ministrul de Război, generalul Florea Ţenescu, îi mărturisise că trei zile. Urmaşul la conducerea statului, cel care a scos ursul din bârlog şi ni l-a adus în casă - greşesc cumva, dle Buzatu? - a trăit în convingerea victoriei finale şi pentru o mie de ani a Germaniei naziste, până în târziul verii lui '44, când i-ar fi putut convoca într-un antreu pe toţi cei mai departe încrezători în victoria aceea. Pe bonomia unchiului Joe (Djugajvili, în cataloagele seminarului georgian!) contase fermecătorul Franklin Delano Roosevelt, cu precizarea, ca multe altele inutilă, că intrase la bănuieli în ultimele zile ale vieţii.
Un om cu variata experienţă politică a dlui Iliescu a crezut că în Piaţa Universităţii îl huleau legionarii. Dl. Cornel Vadim Tudor crezuse că dnii Ilie Neacşu, Sever Meşca şi un număr încă nedefinit de parlamentari momentan în rândurile partidului său sunt inşi integri, cu nepătat trecut politic, devotaţi lui până la sacrificiul vieţii. Pe când fusese numai discipolul lui Eugen Barbu trăise, totuşi, împrejurarea în care poetul şi prozatorul Ben Corlaciu, deţinător de rubrică permanentă la Săptămâna culturală a Capitalei, tribună de unde moraliza stratosferic, alesese libertatea. Articolul în replică, ieşit ca din ţeava pistolului, al directorului publicaţiei, se intitula Un chelner la Paris şi dădea pe faţă o groază de fapte infamante săvârşite de fugarul Corlaciu, pe când răufăcătoarea în ţară - între care furtul unor feţe de masă de la restaurantul Casei Scriitorilor. În esenţă, zicea Eugen Barbu: "Le ştiam pe toate acestea, şi câte şi mai câte altele, dar închideam ochii, fiindcă erai cu noi. Acum, că ne-ai părăsit, ele se adună grămadă, mizerabile, şi te trag la fund!" Şi, desigur, a fi cu noi şterge orice pată, mai eficient decât cel mai nou detergent.
Dl. Sever Meşca, de pildă, fusese un bun, ce zic, exemplar element dinamic, de cea mai înaltă calificare profesională marţi în zori, spre a se preface, în amurgul aceleiaşi zile, într-un somnorilă, traistă-n băţ, încurcă lume - bine c-am scăpat de el! Dl. Ilie Neacşu ocupase aceeaşi demnitate de vice-preşedinte de partid, în compania marei femei politice Mitzura şi cu o treaptă mai sus de eminenţii politologi Dolănescu şi Irina Loghin, apţi a-i îndoctrina pe români. Aşa a crezut în incalculabila-i generozitate, dl. Vadim. Acum, că s-a descotorosit de aceste salamandre, de cum au dezertat, dumnealui se simte nou născut, convins că o aurorală epocă i se deschide înainte, mai cu seamă după ce dna Sanda Ţăranu i s-a alăturat cu arme şi umbrelă. Când încă un cârd de parlamentari de-ai săi se vor îndrepta hipnotic pe curbele fluidului magnetic al paradisului Puterii, curăţenia va fi radicală, preşedintele P.R.M. va fi cu atât mai forte, mai pur şi tot aşa mai departe, până la a-şi însuşi, în româneşte, distihul faimos al confratelui său francez Victor Hugo: "Iar dacă nu va rămâne decât unul singur, eu voi fi acela!" Singur şi puternic, precum constructorul Solness!
În P.S.D. se crezuse până mai ieri că fruntaşii peremişti sunt nişte irecuperabili extremişti, ponegritori fără decenţă ai preşedintelui republicii şi ai primului său ministru, adversari viscerali ai Reformei, îndârjiţi, obstinaţi, neînduplecaţi tartori de moţiuni simple, duşmani de moarte ai U.D.M.R.-ului. În atâtea rânduri mânjiseră ei figura de imperator a dlui Năstase, de retor elin a dlui Iliescu, încât ai fi presupus că cei etern injuriaţi nu vor ierta niciodată. Că, oricum, ei ştiau cu cine au de-a face. În realitate, şi aici a operat ignoranţa: chestionat, secretarul general al P.S.D.-ului, dl. Cozmin Guşe, despre noile achiziţii ale partidului său a răspuns - şi aş fi pariat pe toate bunurile mele materiale - că nu ştie nimic despre dnii Meşca şi Neacşu. Dar că nu-l încearcă dubii că, poposiţi sub cortul puterii, aceştia se vor comporta ca fideli paladini - pe potriva, eventual, a dlui Adrian Păunescu.
Gândul că cine a trădat va mai trăda nu adâncea creţuri pe fruntea dlui Guşe şi nici n-avea, în fond, de ce. Cei doi alergători răbdaseră angelic atâţia amar de ani mofturile, fandoselile, lecţiile, toanele, ifosele, nazurile unui tenor îndrăgostit de sine: revirimentul a putut fi opera a trei ceasuri, timpul fiind în acest caz factor bergsonian de relativitate. De altminteri, nici dl. Neacşu, nici dl. Meşca nu l-au părăsit pe acel Vadim Tudor al clipei opţiunii lor pentru P.R.M., ci pe tiranul de astăzi, întunecat şi intratabil, tot mai afectat de încetineala Reformei, de al cărei dor nu poate închide nopţile ochii, de extinderea corupţiei - şi întotdeauna necinstea altora te scoate din sărite - de aroganţa Puterii - iar aroganţa altora te ucide - de faptul că între averea salariatului mediu şi aceea a sa, este cam deosebirea dintre Măgura Odobeştilor şi crestele Himalayei. Ca să nu mai vorbim de noianul de procese ce-i răpesc din puţinul timp de meditaţie pe teme istorice, din lecturi esenţiale, de la părinteştile sale obligaţii pedagogice. A nu-l înţelege înseamnă a ne înşela la rândul nostru.
Haidem (ador sintagma asta, milionară la toţi crainicii/ crainicele televiziunii!), să ne autoscopăm: nu am greşit noi grav, închipuindu-ne că partidul condus de dl. Năstase îi feşteleau vitrina (NATO, U.E. , şi nu numai...) anumite prezenţe imuabile, de altfel, cu pozitive state de serviciu în regimul trecut? Specialişti de strictă performanţă, de neînlocuit pe când le dădea freza în sprâncene, ei sunt acum, albiţi în bune, cu siguranţă şi mai necesari în domeniul gingaş al perspectivei. Şi nu doar în aceasta. Nu presupusesem noi, cu trista noastră inexperienţă într-ale politicii, că, încet dar sigur, aceste personaje date în vileag, precum public devine trecutul femeilor publice, se vor retrage cu de la sine decizie sau, cu delicateţe şi copioase compensaţii, vor fi conduse către un vast, confortabil şi înţărcuit cimitir de elefanţi?
Şi iată că P.S.D.-ul aspiră prin toţi porii un nou, compact lot de foşti bravi securişti, adăugându-l aceluia nu mai puţin impresionant ce-i alcătuieşte fondul de aur, în ideea de ferm optimism că Europa şi alte continente fac eforturi de a ne pricepe firea şi comportamentul, chiar dacă periniţa cu respectivii factori nu vor dansa?
Un joc care nu se termină nicăieri, o polcă pe furate, după titlul admirabilului roman al pe nedrept uitatului Mihai Celarianu. Jenaţi de puţinătatea opoziţiei parlamentare, şefii Puterii se lamentau de a nu avea mai mulţi adversari în Camere - şi uite că acum, în buza lunii martie, un singur vot mai lipseşte P.S.D.-ului spre a deţine o majoritate. Un singur vot. Campion al voturilor norocoase, al năucitoarelor surprize, al fulgerătoarelor decizii, Dl. Corneliu Vadim Tudor ar putea fi acela, dând naibii un partid ingrat, care nu l-a apreciat la justa valoare, provocându-i necazuri şi pierderi, cu toate că-i dăduse totul, precum pelicanul din mitologie. Alcibiade, modelul său din antichitate, a fost un as în materie, ilustrând grecescul metavoli - mişcare!
Dar nu, nu va fi aşa - chiar dacă gâtul pe butuc nu-l punem - nu pentru că aveam numai unul şi cu un număr mare, ci deoarece, mai ştii, cedând unui imbold deocamdată cât un bob de mei, fărâmiţat la măcinare, nu mâine, nu poimâine - dar zilele trec încet, anii trec repede - , mă înţelegi?, un dor nebun, un alean năpraznic, o poftă de neînfrânat, un elan irezistibil mă vor purta să sun prelung la poarta imobilului din strada dr. Butoiescu, a aceluia care, ca şi mine, iubeşte câinii, istoria - şi ar mai fi de găsit. Dacă însă, cu numai trei minute înainte, deschizând televizorul, nu-l voi zări pe dl. C.V.T. îngenunchiat în faţa Papei Ion, ce rosteşte, punându-i mâna pe creştet: "Pleacă capul, sicambre îmblânzit. Arde ce-ai adorat..."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara