Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Polemică şi campanie de Nicolae Manolescu

Deosebirea dintre polemică şi pamflet, una de idei, celălalt de cuvinte, a făcut-o, se ştie, E. Lovinescu în cartea lui din 1940 consacrată lui Titu Maiorescu, al cărei subtext era prin excelenţă polemic.

Definiţiile lovinesciene profitau de o tradiţie pe care o inaugurase Maiorescu însuşi cu trei sferturi de secol în urmă şi care se ilustrase admirabil între războaiele mondiale prin condeiele mai tuturor criticilor moderni, ca şi ale unor scriitori, Ibrăileanu, Zarifopol, Călinescu, Camil Petrescu, Iorga, Lovinescu însuşi. Polemica fiind expresia spiritului democratic în cultură, înflorirea ei ca gen literar găsise în respectiva epocă terenul potrivit. Pamfletul era, la rândul lui, o formă subiectivă de exprimare a diferenţei de opinii şi era mai mult opera scriitorilor decât a criticilor. Explicaţia faptului o dăduse Maiorescu, în articolul Poeţi şi critici din 1886. Sunt de neuitat, între atâtea altele în epocă, pamfletele unui Arghezi, a căror pecete personală n-a fost ştearsă de trecerea anilor.
Au existat două derive, prima putând să-i dea de gândit lui Lovinescu atunci când reînvia sensul democratic al operei maioresciene în contextul alunecării unei părţi a intelectualităţii româneşti spre o extremă dreaptă autoritară. Cealaltă s-a produs, în circumstanţe asemănătoare, un an după publicarea monografiei. E vorba de receptarea critică a propriei Istorii a literaturii române contemporane, versiunea din 1937, şi apoi de aceea a Istoriei literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. În cele două cazuri, doar cu greu putem admite că avem de-a face cu o polemică de felul celei definite de Lovinescu. Receptarea celor două Istorii nu semăna nici cu pamfletul şi nu mă refer doar la lipsa flagrantă de expresivitate artistică a majorităţii articolelor. Lovinescu era, fără să ştie, martorul naşterii unui gen nou şi nedemocratic de atitudine intelectuală: campania de denigrare. Genul va prinde imediat după război şi va lua locul, din 1948 înainte, pentru aproape două decenii, atât polemicii, cât şi pamfletului.
Campania e o formă dirijată şi oficială de contestare, lipsită de spontaneitate şi de personalitate. E modul caracteristic de exprimare a opiniei în regimurile autoritare şi, mai cu seamă, în acelea comuniste. Îşi trage suflul din certitudini şi nu implică replică. Nu e interesată să convingă, ci să desfiinţeze. Polemica e, în fond, un dialog, campania, un monolog. Polemica îşi are învingătorii şi învinşii, fie şi pentru un timp, după care rolurile se pot inversa. Campania nu cunoaşte decât învingători, despre învinşi nemaivorbindu-se, chiar dacă doar pentru un timp. E drept că, şi în cazul campaniilor, rolurile se pot inversa, învingătorii făcându-ş i, de obicei, numele uitat iar învinşii reintrând în scenă. Dar pierderile sunt incomparabil mai mari, schimbarea producânduse adesea în postumitatea unora şi altora.
În a doua parte a anilor 1940, campaniile i-au vizat pe scriitorii consideraţi de dreapta sau care nu au aderat la comunism de la început. Cei mai mulţi au dispărut din viaţa publică un deceniu şi jumătate. Campaniile acelor ani au culminat cu aceea contra lui Arghezi. Articolul de tristă amintire care l-a trimis pe marele poet să-şi cultive livada de la Mărţişor a fost scris de Sorin Toma, care era redactorul-şef al „Scânteii”, în colaborare cu forurile superioare de partid. Autorul, vorba vine, va recunoaşte, cu puţin înainte de a muri, cum au stat lucrurile în realitate. Avem şi mărturia preţioasă a lui Pavel Ţugui, care confirmă tardiva mărturisire a lui Sorin Toma.
Faptul că astfel de campanii au ţinut de esenţa sistemului comunist e dovedit de persistenţa lor până spre sfârşitul regimului. Deşi au părut abandonate după 1965, au reînviat în anii 1970 şi 1980, chiar dacă fără vlaga de altădată. Să ni le reamintim pe cele îndreptate contra adversarilor protocronismului. (Ce curios să vezi că, fie şi trei decenii şi jumătate mai târziu, tot Lovinescu era într-un fel implicat în bătălie, ca promotor al sincronismului cultural, pe care generaţia mea de critici încerca să-l opună protocronismului!). O cercetătoare americană, care a scris un studiu despre protocronism, mi-a dat, fără să ştie, ideea că, nu o polemică, dar o campanie s-a desfăşurat în jurul protocronismului, ea remarcând că mai numeroşi par să fie partizanii decât adversarii ideologici ai protocronismului, deşi eu ştiam bine că nu e adevărat. După o clipă de uimire, am găsit explicaţia: oficialii regimului îi încurajau sistematic pe cei dintâi şi îi descurajau pe cei din urmă, argumentul lor fiind că n-are rost să se prelungească disputa, doar că îl invocau de fiecare dată când adversarii, nu partizanii protocronismului, doreau să publice un articol. Procedeul semăna cu al foarfecii frizerului care taie numai anumite fire de păr în scopul de a le rări. Catherine Verdery a consemnat în cartea ei explicaţia. Au urmat campaniile contra unor romane ale lui Paler sau Anghel Mănăstire: săli de cămin cultural arhipline de un public ales pe sprânceană ideologică, animat de scriitori de partid, ca Vasile Băran şi Platon Pardău. Sigur, împricinaţii au scăpat cu bine, nu mai eram în anii 1950, dar, chiar pierzându-şi din aplomb, campaniile anilor 1980 au lăsat urme adânci.
Epoca postcomunistă nu pare să fi renunţat cu totul la campanii. Doar că la manevră nu se mai află oficialitatea, ci anumite grupuri de interese. În anii 1990, campaniile erau dirijate de o extremă dreaptă căreia părea a-i fi venit apa la moară (sau revenit, dacă avem în minte naţional-comunismul ceauşist). În debutul secolului XXI, ele sunt opera, încă, din fericire, neconcertată, deşi tenace, a unei extreme stângi neocomuniste. E suficient să remarcaţi că o ripostă, fie şi singulară, atrage imediat o miriadă de replici. À bon entendeur, salut!


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara