Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Popasuri. Zăbave de Simona Vasilache

Am luat, dintr-un anticariat (şi) de duminică, deschis amatorilor de promenadă, un volum de plimbări răbdătoare printre oameni şi cărţi: Subiect şi predicat, de Virgil Ierunca. Ediţie din '93, amintind de Humanitasul anilor de început, cu coperţi simple şi siglă verde. Scrierea unor texte vorbite, măcar în parte, la Europa Liberă. "Exorcizarea vremurilor adormite", frumoasa metaforă sub care aşază Virgil Ierunca o şi mai frumoasă nebunie, donquijotescul turnir cu uitarea, cu iertarea leneşă, cu inconştienţa, se face în Trepte, Priviri, Exil. Între ele, părţi ale unei elegii sub arme, şi sub timp, nu mai puţin de temut decît ele, încap Prieteni care au fost, savanţi romantici în vremuri proaste, cărora nici moartea, măcar, nu le mănîncă din aură.

Un morb al conştiinţei nefericite, fanionul lui Fondane, purtat de-atîtea ori şi de Virgil Ierunca, i-a atins pe toţi de cîţi e vorba în inventarul cu nume şi fapte. Întîi, pe tinerii tinerei generaţii, cavaleri ai amăgirilor, aristocraţi ai gusturilor bune şi statornice. Cîte o frază, stoarsă de orice patetism şi oprindu-şi pentru sine doar o reţinută, deplin filtrată, emoţie, închide un fel de a fi: "Nu cunosc numele dumnezeului pe care şi l-a ales Mircea Eliade ca să i se închine - din catalogul atîtor religii examinate de el - " de un lucru sînt însă sigur: de rugăciunea lui." Sau, la moartea lui Noica: "Constantin Noica este o enigmă naţională. Ca şi Iorga. Cu imense deosebiri însă. Iorga a fost un om public. Noica, un singuratic, un schimnic laic. Pe Iorga îl găseai pe baricade, în parlament sau la catedră. Baricadele lui Noica sînt poetice, parlamentul său e biblioteca, iar catedra, o odaie mai săracă decît sărăcia, cu doi-trei ucenici."

Alăturea lor, sînt prietenii foşti, dar niciodată trecuţi, Lucian Bădescu, Dinu Pillat, Mircea Popescu, Ioan Cuşa, Noel Bernard, Mihai Cismărescu, N. Petra şi Mihai Fărcăşanu, zis Villara. Nume lipsite de lustrul înşelător al primei actualităţi, ocupîndu-şi stalul discret în confortabilele, în cultură, istorii alternative. Istoria Europei Libere, istoria bijuteriilor de anticariat, Frunzele nu mai sunt aceleaşi, povestea dinastiei de Florica şi a sorbonarzilor bonomi şi boiereşte nelalocul lor. În urma tuturor, două priviri: "Din sihăstrie pînă în moarte nu e de făcut decît un pas. Aud mereu paşii lui Mihai Fărcăşanu." Şi "Aici e radio "Europa Liberă"! Fără Noel Bernard. O eroare a destinului."

Şi alte priviri, mai degrabă realcătuiri ale imaginilor care se destramă, însoţesc alte plecări. Sau alte sosiri, legitimări în literatură. Cronici de poezie şi de eseu din care măcar unele sînt făcute să fie, aşa cum nu e datul lor, definitive. Nu atît pentru operă, cît pentru omul care a scris-o şi-a lăsat-o. Sau pentru omul care încă se mai răfuieşte. Cărţi de ucenicie - Jurnalul de la Păltiniş, şi cărţi pentru ucenici - Teme 2, bolnave de literatură, Critica, formă de viaţă, inconfortabilă, dar deferentă.

În fine, exilul. Paul Celan, care a plătit "cu risipa ţesuturilor, cu scandalul şi aprinderea lor, blestemul de a fi hărăzit Cuvîntului. Sînt puţini, din ce în ce mai puţini, poeţii care mor în marea şi teribila tradiţie: a lui Hölderlin, a lui Artaud sau a lui Van Gogh. Cei mai mulţi naufragiază în confortul de a se prelungi: într-o metaforă sau într-o academie, într-o statuie sau într-un joc. Adică în tot atîtea chipuri ale istoriei." Dumnezei desţăraţi şi oameni de omenie, gesturi de curaj şi contribuţii mari-mărunte ale unor aproape necunoscuţi care au ştiut sau au învăţat să aştepte. Şi să se ascundă, ca Daniel Boc: "Nu faţada - culcuşul fiarelor./ Numai şi numai fundătura. De acolo/ pornesc rădăcinile unicei libertăţi şi/ istoria co-născătoare de oameni/ din oameni luînd, împrumutînd/ grăuntele pornirii către vis,/ un snop de revelaţii şi păcate.../ Mulţime, vast deşert uman/ şi omenesc.../ din ordine nu iese/ altă ordine."

E suficient să citeşti cum îşi încheie Virgil Ierunca aceste cronici, sau epiloguri ţintind nu marmura, ci memoria caldă, neîndoită, a unor oameni pentru care celălalt, ca părere şi faptă, contează, ca să suferi de teama de-a termina nepotrivit. Simplă, ca o propoziţie în care numele şi verbul lui spun tot ce-ar fi de spus, năvalnică şi cumpănită, totuşi, ca ars amandi scrisă mai spre bătrîneţe, lipsită de orice mînii, dar fără să-şi îmblînzească, nici o cîtime, criteriile, Subiect şi predicat e cartea unui sceptic care-a iubit lumea. Din care n-o să iasă nici mai curînd, nici mai lesne decît prietenii de care vorbea.