Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Portret al artistului în tinereţe de Georgeta Drăghici


Fascinaţia exercitată de memorii, documente, jurnale, scrisori n-a fost epuizată de timp, cum s-au grăbit unii dintre noi să spună, întoarcerea la ficţiune încă nu s-a produs, pasiunea, deopotrivă a cititorilor obişnuiţi şi a celor specializaţi, pentru literatura-document încă primează.
Altfel cum să se explice frenezia publicării corespondenţei Mihai Eminescu-Veronica Micle şi, iată, de curând scrisorile lui Marin Preda către Aurora Cornu, şi încă în a doua ediţie! (Marin Preda. Scrisori către Aurora Cornu, Editura "Albatros", Bucureşti, 2001).
Ideea destinatarei de a face cunoscute aceste scrisori, dincolo de vanitatea gestului ("o dulce vanitate", cum spune în "Argumentul" însoţitor), poate fi salutată în măsura în care un Marin Preda mai puţin cunoscut se înfăţişează cititorilor săi, probabil neverosimil pentru unii. Deşi sînt ale unui tânăr îndrăgostit, ele reconstituie în câteva secvenţe memorabile o perioadă istorico-literară controversată, obsedantul deceniu, epoca primului volum din Moromeţii, când scriitorul urmărea, preocuapt, viaţa literară şi propria creaţie.
Autorul Moromeţilor se destăinuie într-un moment fast al existenţei sale, într-un timp al bucuriei ("Da, acum iubesc, sufletul meu e destins şi bucuria se aşterne şi înfloreşte sub paşii mei", mărturiseşte într-o scrisoare), al cărei elogiu îl face într-un fel cu totul special, legat de viaţă şi de artă, de romanul pe care se hotărâse să-l publice totuşi, la îndemnul Aurorei, de destinul cărţilor în relaţia lor obligatorie cu cititorul: "...eu nu am voie să consider bucuria mea drept a cititorului, eu nu pot şi nu trebuie să uit că această bucurie de a trăi se va izbi ca de un zid de acei cititori în care există îndoiala că bucuria ar fi scopul vieţii sau că, în orice caz, bucuria e atât de împletită cu durerea, încât ar considera pe drept cuvânt, superficial, limitat "sondajul" făcut de mine în conştiinţa oamenilor".
Tulburat de tânăra şi frumoasa femeie dar şi de propriile sentimente, scriitorul se confesează irezistibil; îi povesteşte Aurorei, de pildă, de ce a ţinut romanul în sertar timp de cinci ani, raportarea sa la Moromeţii, socotit de critica literară drept o capodoperă, fiind surprinzătoare: "Romanul place! Asta înseamnă că sunt absolut singur cu viziunea mea, nimeni nu e de părere cu mine!".
Nemulţumit că nu a reuşit să exprime decât o existenţă calmă, superficială a personajelor sale, mărturiseşte că şi-ar fi dorit să dezvăluie mai degrabă suferinţele morale ale oamenilor de la ţară ("a dezvălui acest râu subteran, a-i explica originea, a arăta încotro curge şi a sparge placa de plumb care împiedică conştiinţele oamenilor să priceapă sensul mişcării").
Exigenţa în privinţa cărţilor pe care le scrisese sau pe care urma să le scrie îl făcea să fie foarte preocupat şi de părerea cititorilor. Avea (ştim, iar scrisorile sunt o probă în plus) o curiozitate rară faţă de reacţiile netrucate ale celor ce-l citeau, era interesat în detaliu de ceea ce simte cel ce citeşte, dacă i-a provocat insomnii sau a dormit liniştit în urma lecturii, dacă el, autorul, i-a modificat ceva în percepţia lumii, dacă a reuşit să-i aducă bucurie sau tristeţe.
E semnificativă de aceea scrisoarea în care-i dă Aurorei amănuntele cele mai picante despre întâlnirea cu Paul Georgescu şi cu soţia acestuia la Capşa, prietenii săi în acea vreme. Momentul a fost în mod sigur folosit în Cel mai iubit dintre pământeni.
Marin Preda este, iar paginile acestea epistolare o dovedesc cu prisosinţă, unul dintre cei mai atenţi scriitori români - şi într-un fel unic, inconfundabil - la mişcările sufleteşti ale personajelor sale, cu bucuria descoperirii, cu pasiunea căutării, cu o vie preocupare faţă de relaţiile omeneşti, faţă de umanitate în ceea ce are ea mai înălţător şi mai abject în acelaşi timp, deşi când era vorba de "măreţia" omului spunea "Ştii că eu nu cred că cuvântul om sună măreţ. Această exclamaţie de autodidact nu încetează să-mi pară hazlie până la manifestaţiuni zgomotoase vocale concomitent cu ruperea hainelor de pe mine".
Cât era de preocupat de umanitate, cu slăbiciunile şi calităţile ei, o dovedesc şi consideraţiile pe marginea Adolescentului lui Dostoievski. Era convins că nici un geniu "nu poate epuiza de surprize toată natura umană mai mult decât câţiva ani în preajma epocii sale(...) mai trainică decât orice rămâne capacitatea omului de a visa necontenit şi de a crea, iar cât priveşte restul, nimic în afară de artă nu rezistă surprizelor cu care năvălesc generaţiile în istorie".
Întâmplările din lumea scriitoricească la care participă devin semnificative atât pentru comportamentul lui Marin Preda între confraţi (întâlnirea de la Capşa cu N. Tertulian este extrem de amuzantă), cât şi pentru comentariile sale despre societatea românească a vremii sau despre viaţa literară ("Nu avem în societatea noastră oameni puri şi rezistenţi de al căror umăr să ne răzimăm la nevoie, iată nenorocirea", îi scrie el Aurorei. "Eu îmi iubesc idealurile mele, dar prea e măcinată de patimi murdare viaţa noastră literară pentru ca aceste idealuri să nu fie serios ameninţate...").
Marin Preda părea că nu se leagănă în iluzia existenţei prieteniilor literare autentice, dar nici nu arăta că ar suferi din pricina asta, ci, dimpotrivă, că înţelegea "întinderea slăbiciunilor omeneşti".
Fiecare experienţă trăită şi împărtăşită frumoasei sale iubite şi apoi soţii, Aurora Cornu, e o mană cerească pentru prozator, fiecare călătorie e un nou prilej pentru observaţii asupra oamenilor, asupra istoriei, fiecare lectură devine o sursă pentru alimentarea teoriilor sale inedite despre suferinţa morală şi fizică.
Ştiindu-se creator până-n ultima fibră, Marin Preda simte cum arta îl confiscă vieţii, propriilor trăiri. Cel mai acut moment este acela în care e îndrăgostit şi îşi dă seama că nu izbuteşte să se exprime: "Credeam că am reuşit să fac să se simtă ceva din inima mea care a fost atinsă şi mă doare. Blestemată meserie pe care o am: sentimentele altora ştiu să le exprim, pe ale mele nu". Sigur, scrisorile de dragoste ale lui Marin Preda nu fac parte din clasicul canon de "frumuseţe" literară, retorica sa amoroasă nu e sclipitoare, arsenalul său e sărac, nu pot rivaliza în nici un caz cu "desfăşurările" seducătoare ale marilor îndrăgostiţi ai literaturii.
Nu, ca şi în privinţa celor aparţinând lui Eminescu, ele sunt deconcertante la prima vedere. Şi totuşi, cât adevăr al sentimentelor reuşesc să conţină cuvintele tânărului Marin Preda, cât de mult tulbură prin profunzimea şi delicateţea pe care le dezvăluie acestea în lipsa artificiilor estetice! ("Dacă ai şti cât de mult te iubesc nu ai mai dori decât foarte rar să-mi exprim dragostea prin scrisori. Scrisorile mele totdeauna mă dezamăgesc şi am impresia acută că şi pe tine şi asta mă face să mă abţin.")
Ceea ce este important e mai ales faptul că stilul inimitabil al scriitorului, de un umor irezistibil, cum spune unul dintre personajele sale, se vede şi în misivele îndrăgostitului.
Obsesia creaţiei şi a exprimării verosimile a bucuriei de a iubi trec prin aceeaşi exigenţă a artistului, nemulţumirea faţă de proză, ca şi faţă de "frumuseţea" epistolelor sale de dragoste se etalează pe multe pagini, dar noi ştim că aproape toate cărţile sunt ale unui mare prozator, iar din aceasta de acum înţelegem că scrisorile sunt ale unui mare îndrăgostit.