Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de teatru:
Posibilităţi ale cuplului de Gabriel Coşoveanu

Mihai Pascaru, Atitudinea primului om faţă de coastele sale,
prefaţă de Claudiu Groza, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012, 70 pag.


Parcurgem un volum alcătuit din două piese – prima dă titlul opului, cea de-a doua intitulându- se Când nu vorbeşte dragostea – scrise în registre diferite, atât ca ideaţie, cât şi retoric.

Ambele, însă, aparţin unui autor care, validat ca prozator ingenios, găsitor de perspective insolite (Grămadă ordonată, Piramida. Satul şi copilăria lui Andrei Dumitriu, Cuţitul de vânătoare. Întâmplări din Munţii Apuseni), se recomandă acum şi ca om ce poate gândi reprezentarea dramatică a unor nuclee tensionate, cel dintâi vizând episodul Genezei, următorul captând instantanee de pe un un şantier ceauşist. Aflăm, oricum, din paratext, că respectivele creaţii s-au născut prin anii ’80 şi îşi cunosc, revăzute, publicul abia astăzi. Ceea ce contează e replica retenibilă, buna distanţare de orizontul plictisului prin simţul oralităţii şi umorul grav. Viaţa adamică, spre pildă, incumbă corvezi şi mici angoase: în vârstă de doar câteva zile, strămoşul nostru, necunoscător al Căderii, pescuieşte spre a asigura masa lui Dumnezeu, îi face curat în week-end, purtând, simultan, dialoguri periculos-captivante cu o Diavoliţă legată indiscriminabil de muzică şi cu partenerul ei, Şarpele, care se plânge deja că perechea sa „i-a umplut casa de plozi”, şi, în plus, a început să se îngraşe. Omul, naiv, dar şi încăpăţânat, atras de nuditatea Diavoliţei şi intrigat de semnalele Şarpelui, exhibă şi o anumită autonomie, derivat, pe de o parte, al singurătăţii sale, iar, pe de alta, al statutului de entitate ce-şi conţine vocea şi ecoul. Alertat de ipoteza conform căreia Domnul ar pregăti o „restructurare”, iar ingredientul principal are să fie un element din propriul trup, el prinde să mediteze empiric, mai ales că i se arătase o radiografie a pieptului propriu, menită să-i permită poate ultima libertate, aceea de a-şi alege coasta ce urma să-i fie consoartă: „Ciudată chestie şi radiografia asta! De unde o fi procurat-o şarpele? Sper că nu i-a sustras-o lui Dumnezeu... Dac-o găseşte Dumnezeu la mine, precis se supără şi-mi face femeia din cu totul alte oase, dintr-un picior, dintr-o mână, dintr-un os al capului... Asta mi-ar mai lipsi! Să-mi facă femeia dintr-un os al capului! Ce-aş mai fi eu fără o doagă?”. Recunoaştem, desigur, mutatis mutandis, modalitatea detaşatironică din Iona, unde, paradigmatic, apetitul gândirii pe cont propriu riscă, în orice moment, să basculeze în cea mai neagră criză existenţială. În cazul de faţă, Demiurgul este descris ca un fel de savant distrat, nu mai puţin excedat de anvergura schiţelor sale, posibil imperfecte întrucât – se tot frământă făptura sa prin întrebări demne de nişte existenţialişti în stare embrionară – nu ar avea timp să revină asupra lor. În plus, ar ţine şi un jurnal care să-i ordoneze faptele, în speţă priorităţile, cum ar fi viitorul omului. Şi ar fi capricios, răzgânditor, ergo vindicativ. Din zorii existenţei, cel plămădit după chipul său se arată deja temător, ba chiar afirmă că nu se mai aşteaptă „la nimic bun în lumea aceasta”. Finalul, cu un Şarpe în arrièreplan, ca dirijor discret, şi cu Diavoliţa asumându-şi iniţierea Omului în relaţia ce i se pregătea, este o rescriere liberă a unor apocrife care o creditează, cu un rol deloc neglijabil, pe Lilith.
Când nu vorbeşte dragostea, susţine Mihai Pascaru, abordând, în fond, tot meandrele comunicării, despre raportul, adică, dintre gândurile ascunse şi traducerile lor faptice, cu destul Freud, subreptice, drept liant, atunci se instaurează haosul, mesajele se amestecă, entropia e la doi paşi. Pe şantierul socialist ancrasat de lipsa de organizare specifică, de furt şi de „aranjamente” grosier hedoniste, se desfăşoară şi reţinute poveşti de dragoste, toate susţinute printr-un limbaj care aminteşte pregnant de protocoalele unei epoci rinocerizate, aproape de pragul incredibilului pentru generaţiile recente. Pentru că vocile tinerilor antamaţi într-o dispută în legătură cu o prezumtivă sarcină se aud, prin staţia de emisie-recepţie blocată, în tot şantierul, provocând comentarii lubrice, un simplu şofer amator de muzică ajunge, scenic, pe postul de raisonnneur, pentru a-şi transmite, aşa cum poate şi el, şi epoca, nemulţumirea intimă: „Când nu vorbeşte dragostea, se aud tot felul de voci dubioase. ş...ţ Fie că e vorba de dragosteadragoste sau de dragostea de muncă, de dragostea de om, de dragostea de viaţă ... de orice fel de dragoste... Da, da... când nu vorbeşte dragostea se aud tot felul de voci dubioase... Şi pe dinăuntru şi pe dinafară, peste tot!”. Mihai Pascaru are, constitutiv, simţ dramatic şi filmic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara