Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Proză:
Poveste cu scriitori de Mirela Stănciulescu


- Am scris o povestire, şopti Eda către colega ei de bancă, întinzându-i câteva foi de caiet dictando cu mâinile tremurânde şi obrajii îmbujoraţi.

- Extraordinar! se minună colega ei de bancă, aruncân­du-şi o privire nedumerită peste foi. Da' ce-ţi veni? Mai bine ia de la bibliotecă o carte şi citeşte câte povestiri vrei. Sau... şi mai bine... Lasă prostiile şi citeşte pentru bac!

Eda încuviinţă tăcută şi ascunse foile de caiet dictando înapoi în servietă.

*

- Am scris nişte povestiri, îi spuse Eda domnului profesor, când se întâlniră întâmplător în staţia de autobuz, după cursuri.

- Interesant, rosti domnul profesor, privind-o cu atenţie. Adu-mi-le să le citesc!

Eda i le aduse a doua zi, cu mâinile tremurânde şi obrajii îmbujoraţi.

- Ai talent, îi confirmă domnul profesor când se mai întâlniră întâmplător în staţia de autobuz. Merită să scrii, mai trebuie doar mici corecturi de stil pe ici şi colo. Uite ce afacere îţi propun, continuă el, cântărind-o cu privirea: eu te lansez în viaţa literară şi tu te culci cu mine. În scurt timp vei deveni celebră. Facem târgul?

Eda clătină din cap tăcută şi ascunse foile de caiet studenţesc înapoi în geantă.

*

- Am scris o nuvelă, îi mărturisi Eda iubitului ei pe o bancă în parc.

- Minunat! îi şopti iubitul ei tandru, la ureche. Înseamnă că acum faci o pauză şi mai ieşim şi noi în oraş. Promit să citesc nuvela ta imediat ce am timp.

Eda încuviinţă zâmbind şi îi dădu foile de hârtie cu mâinile tremurânde şi obrajii îmbujoraţi.

- Mi-a plăcut mult ce ai scris! îi spuse iubitul ei, pe o bancă în parc, peste câteva săptămâni. Bravo! Acum mergem să mâncăm ceva?

*

- Am scris un roman, îi spuse Eda marelui scriitor.

- Şi de ce-aţi venit tocmai la mine? o întrebă acesta, morocănos.

- Citesc tot ce scrieţi. Am mare încredere în dumneavoastră. Opinia dumneavoastră m-ar ajuta mult.

Îi întinse manuscrisul cu mâinile tremurânde şi obrajii îmbujoraţi. Marele scriitor răsfoi manuscrisul plictisit.

- Vă urez mult succes! rosti el, înapoindu-i manuscrisul. Aveţi toată viaţa înainte, nu ca mine...

*

- Am scris un roman, îi spuse Eda doamnei redactor, întinzându-i manuscrisul cu mâinile tremurânde şi obrajii îmbujoraţi.

Doamna redactor o examină din cap până în picioare cu acreală şi puse manuscrisul pe o tavă de pe birou. Imediat ce Eda ieşi, cu mica ei dâră de parfum, doamna redactor luă manuscrisul şi îl răsfoi dezgustată.

- E foarte slab, comentă ea către tânărul ei coleg, care o sorbise din ochi pe Eda. Tipa asta n-are pic de talent.

Şi aruncă manuscrisul la coş.

*

- Am scris un roman, îi spuse Eda marelui critic, întinzându-i manuscrisul cu mâinile tremurânde şi obrajii îmbujoraţi.

- Păcat! opină marele critic, vârându-şi mâinile în buzunare. Cine mai citeşte azi romane? Mai bine scrieţi cărţi de scandal sau de memorii.

*

- Am scris un roman, îi şopti Eda câinelui vagabond din parc, mângâindu-l cu mâini tremurânde şi obrajii îmbujoraţi.

Totul în jur era înceţoşat. Ochii o dureau din ce in ce mai tare.

Câinele vagabond se culcă la picioarele ei şi îi ascultă cu atenţie povestea.

*

- Am scris un roman, oftă Eda, cu voce stinsă.

Şedea singură la masa de lucru. Trecuseră anii. Doctorul o avertizase că va orbi în curând.

- Poate că am greşit, continuă ea să îşi spună, cu glas tare. Poate trebuia să scriu sub pseudonim. Să nu ştie nimeni cine sunt cu adevărat. Să nu ştie nimeni că sunt femeie, să nu ştie nimeni cum arăt şi ce vârstă am. Voi trimite un fragment de proză la revista doamnei redactor, sub un pseudonim... Ion Buzoianu, din Buzău, str. Buzăului. Poate aşa mă va citi cineva...

Şi începu să bată la maşina de scris cu mâini tremurânde şi obrajii îmbujoraţi.

*

Ion Buzoianu din Buzău se trezi într-o bună dimineaţă în casa lui modestă din strada Buzăului cu o încredere nestrămutată că în acea zi totul avea să-i meargă strună. Nevasta îi pregătise omleta fără s-o ardă, copilul nu întârziase la şcoală, iar el găsise o ţigară rătăcită la bucătărie tocmai atunci când îşi amintise că uitase să-şi cumpere ţigări. Când ieşi pe stradă şi îl salută pe vecinul mătăhălos de vizavi, i se păru că acesta îi răspunde cu un zâmbet respectuos şi sfielnic. În autobuz găsi loc exact pe scaunul pe care îi plăcea lui să se aşeze, iar când ajunse la papetăria unde lucra, tipa de la librăria de alături, aia care îl scotea din minţi cu aerele ei de intelectuală, îl opri în mod neaşteptat şi îi vorbi pe un ton cald:

- Ioane, de ce nu mi-ai spus că scrii? Am citit la gazetă şi mi-a plăcut e-norm! Abia aştept continuarea!

Zâmbetul care se lăţise pe faţa lui Ion Buzoianu se preschimbă într-un semn de întrebare.

- Ce continuare? rosti el, buimac.

Tipa îi arătă foaia din gazetă şi Ion i-o smulse din mâini. Se duse la toaletă, se aşeză pe capacul WC-ului şi acolo citi pe nerăsuflate cuvintele care se înşiruiau pe hârtie.

- Eu am scris asta? se întrebă el. Când am scris eu asta?

Dar la gazetă scria negru pe alb: Ion Buzoianu din Buzău, strada Buzăului.

- Eu am scris asta! Da. Îmi aduc aminte! strigă el, sărind de pe capac şi trântind cât colo usa de la toaletă. Eu am scris asta! Eu, Ion Buzoianu, sunt scriitor!

Toţi colegii năvăliră asupra lui să-l felicite. Dar ziua minunat nu se încheiase.

Ceva mai târziu, sosi un microbuz de la televiziune.

- Domnule Buzoianu, am venit să vă cunoaştem personal! îi spuse tânăra cu fustă scurtă şi microfon agăţat la bluza decoltată. De când a apărut fragmentul dumneavoastră de roman la gazetă, primim telefoane de la cititori entuziasmaţi, care doresc continuarea. Zeci de telefoane. Toată lumea aşteaptă romanul!

- Să aştepte! răspunse Ion Buzoianu, plin de importanţă. Un roman nu se scrie aşa, cu una cu două... Dar voi mai trimite câteva pagini în curând la gazetă... Deşi, vedeţi, sună telefonul întruna, mă caută şi de la alte gazete...

*

- Am scris un roman, îi şopti Eda fostei sale colege de bancă, atingând-o cu mâini tremurânde. Dar l-am scris sub un pseudonim şi mi l-a furat pseudonimul.

Orbise şi avea părul alb.

Fosta ei colegă de bancă începu să râdă şi o bătu peste mână.

- Hai că te-ai ramolit de tot! Tu n-ai scris niciodată nimic la viaţa ta, decât copilării, în şcoală... Oricum, ce contează? Toată lumea scrie, nimeni nu citeşte... Mare scofală, ce să zic!