Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La microscop:
Povestiri pe unde scurte de Cristian Teodorescu


ÎL AUZISEM pe Radu Călin Cristea vorbind din Bucureşti la Europa Liberă. Şi îl văzusem de cîteva ori prin oraş cu un reportofon Sony, ca reporter de radio. Eram prieteni din facultate şi de la Cenaclul de luni. Mă gîndeam să-l întreb pe el unde e Europa Liberă din Bucureşti, cînd la cîteva minute după ce vorbisem cu Gelu Ionescu, mă sună Radu: „Bătrîne, pe cît punem pariu că Gelu nu ţi-a spus cum să ajungi la radio?" RCC nu era doar reporter al Europei Libere, ci a fost şi primul şef al biroului din Bucureşti, înainte de a fi luat în echipa de la Praga pentru a face „Actualitatea românească". Neculai Constantin Munteanu se stabilise la Bucureşti, iar atunci cînd Europa Liberă s-a mutat de la München la Praga a avut loc marea despărţire dintre cei care au acceptat să se ducă acolo, din echipa de aur a departamentului românesc, şi cei care au preferat să se retragă. „Radule, i-am răspuns, pe cît facem pariu că ai dreptate?" Atunci, sediul bucureştean al Europei Libere se găsea pe aceeaşi stradă cu ambasada Marii Britanii, dar pe cealaltă parte şi puţin pieziş, într-un apartament dintr-un bloc interbelic. Bat la uşă. M-a întîmpinat o tînără care mi-a spus că ea e Alexandra. Era viitoarea consilieră prezidenţială a lui Traian Băsescu, Alexandra Gâtej. Interesantă, dinamică şi cu o fermecătoare ţinută occidental-balcanică. Intru în apartament, tăiat de emoţie, iar înăuntru dau de un club eterogen de discuţii. Înşiraţi pe canapele şi pe scaune politicieni, oameni de cultură, simpli cetăţeni veniţi în vizită şi un călugăr. Să fi fost o duzină. Pe măsuţele din faţa lor, cafele, sucuri şi ziare. Cînd mă apropii de călugăr recunosc în el pe părintele Marchiş. Mă duc întins să-i dau bună ziua, după care am trecut şi pe la ceilalţi, cu o politeţe selectivă. Printre cei pe care i-am sărit la datul mîinii, mulţumindu-mă să dau din cap a bună ziua s-au numărat senatorul de Constanţa, Gheorghe Dumitraşcu, faimos pe atunci, şi un ecologist exoftalmic, cu un ochi rătăcit, Marcian Bleahu, amestecat într-o afacere murdară cu deşeuri occidentale depozitate pe veci în România. Senatorul Dumitraşcu, gras, într-o cămaşă cadrilată, mirosea apăsător a transpiraţie. Toţi vorbeau încet, chiar şi senatorul Dumitraşcu, să nu li se audă vocile în studioul improvizat.

Părintele Marchiş se număra atunci printre puţinii reprezentanţi ai BOR care cereau reformarea bisericii şi le arătau obrazul ierarhilor ortodocşi care colaboraseră cu regimul Ceauşescu. Mai tîrziu părintele avea să mă dezamăgească groaznic. Atunci însă, din tot clubul ad hoc de discuţii al celor care îşi aşteptau rîndul să intre în studio sau veniseră să mai afle ultimele noutăţi, singurul cu care am făcut conversaţie, pînă i-a venit rîndul să înregistreze a fost călugărul Marchiş a cărui pedantă curăţenie corporală îi adusese porecla de popa Şampon din partea reporteriţelor de la Europa Liberă. Peste vreo oră, cînd să intru în studio, mă cam luase plictiseala, dar îmi trecuse emoţia. Mi-am făcut numărul la microfon fără să mă încurc şi izbutind să am aerul că vorbesc liber, nu că îmi citesc textul cu care venisem în buzunar. Cînd am plecat clubul de discuţii pe care îl găsisem îşi schimbase în totalitate componenţa, iar printre cei care îşi aşteptau rîndul se afla, zîmbitor, fostul premier Petre Roman, cu un aer de simplu cetăţean.