Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Traducerilor:
Poveşti cu final neaşteptat de Răzvan Mihai Năstase

Una dintre multele metehne ale romanelor contemporane validate cu entuziasm de critici este că pun experimentul formal pe primul plan, sacrificând cu bună ştiinţă istoria, povestea. La polul opus se află cărţile arătate cu degetul şi puse la colţ de cei care se cred în măsură să o facă, tocmai pentru că scriitura e banală, iar poveştile fie sunt simple şi numai bune de empatizat, fie merg pe filiera senzaţionalului, a mistificării, remistificării, demistificării, până la urmă a anulării totale a istoriei. Un echilibru este greu de obţinut, foarte puţini sunt scriitorii care reuşesc să nu cadă nici într-o extremă, nici în alta, şi să spună o poveste bună într-o manieră proprie, marcată stilistic şi formal. Un astfel de exemplu este Amin Maalouf.

În cazul lui, biografia joacă un rol fundamental. Născut în Liban în 1949, Amin Maalouf emigrează la 27 de ani în Franţa, începe o carieră în publicistică, va călători enorm, fiind interesat îndeosebi să surprindă conflictele de orice fel la faţa locului. Avem de-a face aşadar cu un oriental sadea, îmbibat de tradiţie şi fascinat de poveştile de tot soiul, dar care a adoptat totodată valorile democraţiei occidentale şi se împacă foarte bine cu traiul secolului 21 fără a uita în niciun moment de unde a plecat. Această fericită fuziune culturală se va vedea limpede şi în cărţile lui.

În 2004 Editura Polirom a început o serie de autor Amin Maalouf, primul titlu apărut fiind cel mai recent roman al său (şi mai spectaculos, şi mai sigur că va avea succes de public), Periplul lui Baldassare. Un jurnal de Ev Mediu târziu, împănat cu elemente de fantastic şi care se încheie cu totul altfel decât ne-am fi aşteptat. În orice basm cumsecade, la început există un echilibru, apoi se întâmplă ceva care întoarce pe dos echilibrul, are loc o acţiune de remediere a problemei şi în final se ajunge la o situaţie liniştită şi scontată de cititor încă de la începutul poveştii. Tocmai în asta constă inovaţia lui Maalouf. După ce pagini întregi urmăreşte cu sfinţenie schema de basm, în final echilibrul la care se ajunge nu putea fi în nici un fel aşteptat sau anticipat. În Periplul lui Baldassare protagonistul pleacă în căutarea femeii iubite şi a unui manuscris misterios. În finalul cărţii regăsim eroul cât se poate de liniştit şi de tihnit, dar nu alături de cea după care pornise la drum. Cât despre manuscris, nu numai că îl găseşte, dar mai şi renunţă de bunăvoie la el.

Colecţia Editurii Polirom a continuat cu Stânca lui Tanios (Goncourt în 1993!), o istorie orientală frumoasă şi tristă, plasată doar formal în secolul al 19-lea, în fapt suspendată într-o atemporalitate dulceagă. Primul secol de după Beatrice este un roman mai bizar care propune un pact de tip sf (ce-ar fi dacă femeile ar avea posibilitatea ca înainte de a concepe un copil să-i aleagă sexul). Cu puţin mai mult umor negru şi falsă detaşare ar fi rezultat un roman ŕ la Vonnegut, aşa însă rămâne doar un experiment ratat. Au urmat Grădinile luminii, un soi de biografie alternativă a lui Mani (teorie: maniheism nu înseamnă doar alb şi negru, ci identificarea permanentă a contrariilor unul în altul), şi Leon Africanul, povestea unui aventurier arab după alungarea maurilor din Spania.

Cel mai recent titlu apărut în colecţia Amin Maalouf este Scările Levantului, roman publicat pentru prima oară cu 10 ani în urmă. Deşi nu este cea mai reuşită scriere a lui Amin Maalouf, Scările Levantului are toate ingredientele şi respectă întrutotul reţeta cu care prozatorul libanez ne-a obişnuit. Mai mult însă, spre deosebire de celelalte romane ale sale, plasate fie într-o istorie îndepărtată, sau pur şi simplu rupte complet din timp, Scările Levantului prezintă un interes deosebit şi datorită plasării acţiunii în Orientul Mijlociu de după al Doilea Război Mondial.

Amin Maalouf îşi exploatează întotdeauna la maxim harul de povestitor. Ştie să capteze interesul cititorilor, ştie ce şi cât să spună, ce să ascundă, ce să amâne, ce să se prefacă a trece cu vederea despre personajele sale. În mijlocul fiecărui roman al său stă un om şi toată cartea este alcătuită din frânturi, pasaje, personaje şi întâmplări care i-au marcat viaţa protagonistului. Nu de puţine ori povestea începe cu mult înainte de naşterea personajului central (Maalouf pare să creadă într-un soi de determinism social amestecat cu voia sorţii), şi se termină după moartea lui.

Protagonistul din Scările Levantului este Ossyan Ketabdar. Timp de patru zile, aşteptând la Paris să-şi revadă soţia după mai bine de 20 de ani, îi povesteşte naratorului istoria vieţii lui. Din punct de vedere tehnic, la acest nivel, cartea scârţâie din toate încheieturile. E greu de crezut că un om retras şi introvertit cum este Ossyan s-ar apuca din senin să-i facă confidenţe, uneori extrem de intime şi detaliate, unui necunoscut care îl abordează pe stradă, pretinzând că l-ar recunoaşte dintr-o poză de ziar. Dacă acceptăm însă acest derapaj în care sforile păpuşarului Maalouf sunt la vederea oricui, ce rămâne este o poveste destul de lungă, tristă şi totuşi frumoasă.

Ossyan, prin vinele căruia curge niscai sânge albăstrui, hotărăşte să părăsească Libanul pentru a studia medicina în Franţa (nu-i exclus să fie şi un pic de biografism la mijloc!), cu puţin înainte de începerea celui de al Doilea Război Mondial. Studiile îi sunt întrerupte de invazia nazistă (nu va termina niciodată facultatea şi nici nu va deveni medic). În anii ce au urmat, Ossyan devine un membru activ şi vioi al Rezistenţei, jucând rolul de curier, de ins care se strecoară peste tot, duce şi aduce mesaje şi coduri. În scurtă vreme devine o figură aproape legendară, mai ales după încheierea conflictului şi capitularea nazistă. Printre membrii rezistenţei o întâlneşte pe Clara cu care se va căsători ulterior în ţara natală. Mesajul politic al lui Maalouf este evident, mult prea evident dacă ţinem cont de faptul că Ossyan este arab, Clara evreică, şi cei doi vor fi despărţiţi pentru o lungă perioadă de vreme fără voia lor şi fără să se poată în vreun fel împotrivi. Deşi e cât se poate de limpede unde bate romancierul libanez, conflictul recent dintre Israel şi Liban dovedeşte că preocuparea sa de a trage un semnal de alarmă cu privire la situaţia mocnită din Orientul mijlociu nu este nici exagerată, nici hipertransparentă, nici inutilă.

Lăsând la o parte militantismul pacifist, ultima parte a cărţii este remarcabilă. Închis de fratele său mai mic într-un azil pentru bolnavi mintal în care se practică tratamente care amintesc de Portocala mecanică, Ossyan se zbate cu disperare să se agaţe de viaţă. Aşa cum unul din personajele lui Kundera din Valsul de adio declara că poartă mereu în buzunar o pastilă letală ca să fie mereu sigur că este stăpân şi pe propria moarte, nu doar pe viaţă, şi eroul lui Maalouf, după 20 de ani petrecuţi printre nebuni, glosează cu o disperare rece şi neaşteptat de raţională: "Trebuie să priveşti moartea ca pe ultima ieşire de siguranţă. Să ştii că nimeni nu te poate împiedica să faci recurs la ea, dar tocmai de aceea, pentru că îţi e accesibilă, păstreaz-o în rezervă, la nesfârşit ş?ţ Dacă n-aş avea în permanenţă mâna pe maneta lumii de dincolo, m-aş simţi prins în capcană şi aş avea chef s-o tulesc cât mai repede".

Finalul cărţii este, pe de o parte neaşteptat - Ossyan scapă din azil, nu datorită prietenilor sau familiei, ci a începerii războiului din cauza căruia tot personalul medical fuge, lăsând pacienţii-deţinuţi de izbelişte. Există pe de altă parte şi un final suspendat, genul de deznodământ deschis. Întors la Paris, Ossyan se reîntâlneşte cu Clara. Vor trăi ei fericiţi până la adânci bătrâneţi sau se vor despărţi după o îndelungă sporovăială prietenoasă? Nu ştim precis. Ceea ce ştim precis este însă că vremea poveştilor pe care le ascultam intuind de la început deznodământul a trecut, după cum a trecut şi vremea auditoriului cuminte care stă la o parte şi nu joacă decât rolul de martor.