Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Povești în povestiri de Daniel Cristea-Enache

Raportul dintre valoarea unui autor și notorietatea lui ridică, în destule cazuri, semne de întrebare, criticul literar fiind dator să explice lectorului de plăcere de ce se vorbește despre scriitori care lui nu-i spun mare lucru; și, invers, de ce sînt trecute cu vederea cărți pe care el, cititorul, nu le poate lăsa din mînă.
Cum e, de pildă, Mici schimbări în viață, volumul de proză scurtă al lui Adrian G. Romila, autor încă tînăr, dar cu o vizibilă experiență literară. Cartea a apărut la o editură bună (Charmides), dar fără difuzarea marilor case editoriale; iar scriitorul, trăind la Piatra Neamț, nu figurează pe listele cu autori care scriu tot mai slab și circulă tot mai mult. Pe de altă parte, între scriitorii și criticii de meserie a apărut la noi o pătură „interpusă”, de lăudători cu program, ale căror encomioane în serie au ajuns să strice „piața” culturală. Aproape că ți-e frică să mai faci o judecată de valoare – ea va părea, prin contrast, palidă. Epitetele, utilizate abundent, s-au devalorizat, inflația verbală afectează negativ economia bunurilor simbolice.
Și totuși, e limpede pentru un evaluator obiectiv: prozele lui Romila sînt bune, fie că ați auzit, fie că n-ați auzit de autor; iar ele se citesc cu interes constant, de la prima la ultima din Mici schimbări în viață. Mai toate toate sînt de mică întindere, ocupînd cîteva pagini în care autorul e obligat la un adevărat tur de virtuozitate. Excepție face Aspecte ale vieții în timpul Revoluției, cu care se încheie cartea și unde se regăsesc cîteva dintre elementele recurente și definitorii: pasiunea pentru recuperarea Istoriei mari, într-un moment de criză (Revoluția din 1917), printr-o istorie de familie; descrierea pe îndelete și cu termeni tehnici a structurii unui vas; cruzimea observației epice, disimulată în plăcerea narativă.
Romila știe să evite riscurile transformării povestirii în poveste, cu toate că este atras de ritualurile, ceremonialurile și întinderile nesfîrșite ale structurii epice mai vechi. Autorul își va cenzura această predispoziție, făcînd numai din loc în loc mai lungi și migălite descrieri enumerative. Ele încarcă anume unele pagini, scrise, altfel, cu „minimalismul psihologic al lui Raymond Carver”, cum observa Doris Mironescu pe coperta a IV-a (ar putea fi adăugat Cheever); și în dinamica ori tensiunea unei proze, astfel de reprize cu fraze lungi și „așezate” își au rolul lor. Să vedem un exemplu, din Ziua în care mi-am văzut moartea: „M-a dus la subsol, într-o încăpere ca o hrubă întunecoasă, semicilindrică, tapată cu cărămizi roșcate, netencuite, a aprins un bec slab, din care s-au ivit, în penumbră, cîteva vitrine cu miniaturi mecanice din minerale, alamă, inox, argint și aur. Erau acolo adevărate capodopere în metal, diorame cu minunate reproduceri la scară ale unor obiecte și realități care excelau în detalii. Fiecare vitrină avea propriile spoturi luminoase, le-a aprins și un spectacol nemaivăzut a început, pentru mine. Erau acolo: o mină de aur, ridicată pe o stîncă, avînd puțuri de acces, ascensoare, vagonete pe șine, topitorie, furnal, omuleți care plimbau roabe și tîrnăcoape, se puteau zări bucățile sclipitoare de minereu ieșind pe alocuri, din piatră; un galion din argint, nu mai mare decît un bibelou de pus pe televizor, cu turnuri, frînghii, scripeți, pînze, scări, tambuchiuri, saborduri, uși, cu marinari în gabii și pe punte, la manevre, cu căpitanul pe dunetă, privind prin octant; o bisericuță fără acoperiș, ca să poți admira cum credincioșii, despărțiți în femei și bărbați, stăteau evlavioși în bănci, iar preotul, cu fața la enoriași și spatele la măsuța altarului, în odăjdii de liturghie, ridica un potir minuscul cu Euharistia, între doi copii diaconi, cu stihare largi; un tren de călători din marmură neagră și argint, cu locomotiva alcătuită în cele mai mici amănunte, cu roți spițate, manivele, horn de fum, țevi, geamuri, cu mecanicul atîrnat de scara anexei cu cărbuni, cu vagoane lungi, în care pasagerii stăteau pe scăunele, în haine de oraș; un parc de distracții din alamă și alabastru, cu scrîncioabe, roată Prater și carusel, cu o curte unde copiii și părinții, răspîndiți printre alte dispozitive, păreau să guste clipele scurte de fericire.” (pp. 61-62).
Diorama cu moartea pusă în titlul povestirii va fi descrisă curînd, în finalul vizitării acestui „veritabil muzeu al mecanicii fine”; și totul intră în discuția protagonistului cu un vechi prieten revenit din State, cu care bea o bere pe o terasă „nu prea arătoasă”. Cei doi filozofează „amatoristic” pe tema iminenței morții, iar prietenul de peste Ocean tot povestește cum se moare în America și cum el însuși a scăpat ca prin urechile acului în diferite situații. Atunci vine protagonistul cu povestea lui „europeană”, alegorică, plină de dioramele domnului Joseph Blumberg din Viena. Cînd povestea lui se încheie, după descrierea tacticoasă a dioramei cu propria moarte, reacția „americanului” ne reintroduce brusc în ritmul modificat prin poveste al prozei scurte: „Vechiul meu prieten a dat peste cap rămășițele din paharul cu bere și s-a ridicat, să plece la toaletă. Cînd s-a întors, după un timp, nu s-a mai așezat pe scaun și nu m-a mai privit în ochi. Se purta de parcă s-ar fi rușinat sau s-ar fi supărat brusc pe mine, de parcă-l amăgisem cu o butaforie pe care el o crezuse marele peisaj. Un fel de rage against the machine, dacă pot să-i zic așa. «Bătrîne, mergem și noi?»” (p. 64). Și povestirea se încheie aici.
Dincolo de stăpînirea mai multor registre, e de observat la autor, în majoritatea prozelor din carte, adecvarea limbajelor și a ritmurilor narative la structura compozițională. În doi, de patru pagini dialogate, este o bijuterie prin naturalețea cu care o situație dramatică (o soție aflată în scaun rulant, cu ploscă și cu pampers) este „gestionată” de cuplul format din aceasta și soțul ce o îngrijește. Detalii anatomice și biologice care ar putea deveni sordide au o luminozitate și, aș spune, puritate în tabloul conjugal. Nefirescul handicapului și al suferinței se topește în firescul relației și al povestirii care îl observă.
În fine, un punct din „programul” acestei proze scurte pare să fie tocmai studierea de aproape a felului în care un personaj sau altul trăiește o anume suferință. O tînără violată, un „tocilar” amenințat cu bătaia sînt printre victimele unor agresori mai puternici, care, în regimul realist al unor povestiri (diferit de cel fantastic din altele), dețin controlul situației și o împing spre dramă. După ce violatorii fetei pleacă satisfăcuți din gang, băiatul care a auzit, a ascultat fără să vadă ce se întîmplă vine spre victima pe care o întrezărește în întuneric: „Cînd ajunse în gura pasajului, distinse la cîțiva metri fata care se ridicase în picioare și-și aranja hainele. Plîngea, cu spasme, nu putea vedea în întuneric altceva decît că plîngea, își băga tricoul în blugi și se uita pe jos, după poșetă. Pasajul nu era luminat, sau fusese cîndva, dar becurile erau sparte. Înaintă, cu ecranul mobilului îndreptat spre ea, ca s-o lumineze. - Nu vă speriați, vreau să v-ajut! Sînteți bine?” (p. 108). Scena aceasta din Cînd nu ajungi acasă e la fel de crudă ca și cea anterioară, auzită de un băiat prea mic pentru a se pune cu cei doi bărbați violatori și a interveni salvator – dar nerealist – în cadrul dat.
La fel de realistă este și desfășurarea ostilităților din După ore, unde „tocilarul” este pe cale să încaseze o bătaie pe cinste de la un golan năimit. Înfricoșat, băiatul mai inteligent mizează totul pe elementul surpriză și, cînd stăpînul situației e neatent, îl lovește cu întreaga violență a omului speriat de moarte. „Tocilarul” fără experiența străzii devine astfel un agresor mai violent decît cel care-i pusese gînd rău. Frica îi dă avînt băiatului deștept, dar nu ca să fugă unde-o vedea cu ochii, ci ca să-l lovească în față, „numai în față”, pe tipul mai solid și mai dur. După ore se sfîrșește cu bine pentru „tocilar”, dar pentru cît timp?
Cu toate elementele lor comune, povestirile nu seamănă unele cu altele. Mici schimbări în viață e o carte, excelentă, a unui prozator pe care pariez.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara