Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Prăduire de Rodica Zafiu


Discursul politic românesc se confundă tot mai mult cu jurnalismul, în formula pamfletului generalizat, de o subiectivitate accentuată si într-un limbaj cât mai pitoresc. O nouă specie hibridă a fost lansată recent: moţiunea de cenzură-pamflet.

În mod normal, situaţia de comunicare ar impune ca prototip al moţiunii de cenzură un document politico-juridic sobru, scurt, precis şi decis. Varianta autohtonă recentă (Opriţi genocidul social!, moţiune depusă în 9.06.2010) are aproape 10.000 de cuvinte (de aceea nici nu a fost citită integral în şedinţa publică; se găseşte însă pe site-ul cdep.ro), amestecă permanent registrele stilistice, face referiri punctuale la persoane şi este dominată de o emoţionalitate polemică, manifestată în sarcasm şi invectivă.

Tonul polemic se foloseşte, mai întâi, de clişeele unui limbaj politic „paşoptist", reluat în jurul lui 1950, cu note popular-arhaice în actul de înfierare a duşmanului: jaf, bir, argat, moşie, iobagi, slugă, ispravă, a huzuri etc. Tonul solemn şi patetic se asociază cu cel colocvial: „măsuri ale disperării, simpliste şi din topor, elaborate pe genunchi". Nu lipsesc inovaţiile metaforice, devenite clişee, ale limbajului politico-jurnalistic actual: a căpuşa, tonomate, caşcaval („le-a oferit pe tavă, din nou, caşcavalul guvernării"). Se înregistrează şi încercări îndoielnice de inovare, prin variaţie şi asociere de clişee: „pisici îmbuibate", „butoanele banilor publici". Greu tolerabile sunt alegoriile extinse, cu exces de imagini suprapuse, producând un involuntar efect comic: „a transformat România întreagă în parcul său de distracţii, răsucind şi contorsionând într-un montagne-russe ameţitor legea fundamentală şi aruncând în tunelul groazei pe milioanele de cetăţeni din această ţară". Polifonia caracteristică discursului politic românesc culminează cu un argotism: finalul textului condamnă vehement „continuarea prăduirii naţiunii".

Termenul prăduire provine din verbul argotic a prădui. Faptul că este un nume de acţiune format cu sufixul -re, şi nu cu echivalentul său -eală (ca în mult mai frecventul prăduială -„activitatea susţinută de jaf şi prăduială a bugetului", Academia Caţavencu, 2.06.2010) maschează oarecum apartenenţa sa argotică. Originea verbului a prădui, ale cărui prime sensuri nu au nicio legătură cu prada, e controversată. Astăzi este dominant, în uzul curent, sensul „a jefui, a fura", care se leagă foarte uşor de pradă şi a prăda, părând să sugereze că verbul este doar un dublet, format prin substituţie de sufix sau direct de la pradă. Totuşi, cea mai veche atestare a termenului (într-o listă publicată de V. Scîntee, în ziarul Dimineaţa, în 1906) îl echivala cu „a schimba", iar glosarul de argou al lui V. Cota, din 1935, semnala alt sens, păstrat până azi în argou: „a denunţa, a trăda". Derivatul prăduială apare în expresia a face prăduială = „a denunţa" (N. Croitoru Bobârniche, Dicţionar de argou al limbii române, ediţia a Il-a, 2003): „Atunci când într-o propoziţie apare numele SRI, înseamnă că tocmai s-a făcut o prăduială. (... ) Evident că au fost turnaţi" (antidotul.ro, 15.04.2008). Numele de agent prăduitoreste glosat „denunţător" sau „informator" în numeroase surse (G. Volceanov, Dicţionar de argou al limbii române, 2006; 123urban.ro etc.). Al. Graur a presupus, în 1934, că verbul a prădui este de origine ţigănească (din paruv-); o părere asemănătoare avea şi Al Vasiliu, în 193 7, dar propunând un alt etimon (ţigănescul purd-); explicaţiile nu au convins întru totul, aşa că problema etimologică a rămas deschisă (la lista de posibile surse adăugându-se şi slavul pradat). DEX (2009) înregistrează termenul a prădui ca argotic, cu origine necunoscută, cu sensurile „a schimba", „a denunţa" şi „a risipi, a cheltui". E foarte probabil ca verbul să fi fost apropiat mai târziu de pradă, căpătând astfel şi sensul „a jefui" (prăduială, cu sensul „jaf", apare la Eugen Barbu, în Groapa).

Vorbitorii polemizează, în spaţiul virtual, pe această temă (de exemplu, în comentariile din ziare.com, 30.10.2008): unii cunosc sensul argotic, alţii sunt în stare să jure că a prădui este un cuvânt vechi, întâlnit în cronici. E, desigur, o falsă amintire: în limba veche era folosit verbul a prăda, cu toate derivatele sale, dintre care unele au ieşit din uz (prădalnic, prădanie, prădăciune). Până în secolul al XX-lea, nu avem dovezi că ar fi circulat termenii a prădui, prăduială sau prăduire. Aceştia (ca şi a ciordi, a se uşchi, gagiu etc.) îşi păstrează marca argotică, oricât de des i-am întâlni în conversaţia cotidiană sau în Parlament.