Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Precizări ale juriului de premiere al USR de ---

Consensul şi extravaganţa

Premiile literare au fost şi vor rămâne întotdeauna un prilej de controversă. Explicaţia pare simplă: din moment ce „gustul” rămâne o chestiune iremediabil subiectivă, iar cronicarii nu se înţeleg nici în timpul anului cu privire la valoarea anumitor cărţi, ce factor miraculos i-ar putea face ca, la ceas aniversar, să atingă mult doritul consens?
Cu toate acestea, cred că un asemenea mod de a pune problema este greşit. În măsura în care Premiile USR aspiră să fie forma cea mai credibilă de recunoaştere a valorii unei cărţi în cadrul breslei scriitoriceşti, şi nu expresia „gusturilor” idiosincratice ale unui grup alcătuit din 5 + 5 critici, ele nu pot face abstracţie de anumiţi indicatori „obiectivi” ai receptării, precum verdictele cronicarilor titraţi, topurile şi anchetele cu rol de bilanţ anual şi, nu în ultimul rând, de celelalte premii literare.
Nu e vorba, desigur, ca un critic să premieze o carte pe care ar considera-o proastă sau mediocră; ci de a recunoaşte – măcar printro nominalizare – ceea ce a fost deja recunoscut ca atare prin consensul colegilor săi. Altfel, ceea ce s-ar fi dorit, poate, un gest de „a face dreptate” unor titluri marginalizate ori excesiv mediatizate tinde să treacă, în ochii cunoscătorilor, drept o simplă extravaganţă sau, mai rău, drept un joc de interese.
Din această perspectivă, cred că absenţa romanului Rădăcina de bucsau al lui O. Nimigean de pe lista nominalizărilor la Premiile USR pentru anul 2010 va rămâne una dintre cele mai bizare anomalii din tulburata istorie postdecembristă a premiilor literare româneşti. Mai mult sau mai puţin, acesta e şi cazul unor volume, precum Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo, Sebastian în vis de Radu Vancu, Moarte de om. O poveste de viaţă de Ion Zubaşcu, Ultimul Culianu de Horia-Roman Patapievici, şi toată bucuria acestor ani trişti de M. Duţescu şi umilirea animalelor de val chimic.
Consider că prezenţa acestor titluri pe listele de nominalizări ar fi asigurat un prestigiu sporit premiilor înseşi. Pentru că, în definitiv, nu este vorba aici de preferinţa pentru o carte sau alta, ci de credibilitatea întregului proces, care riscă astfel să fie pusă la îndoială chiar şi atunci când premiile sunt meritate cu asupră de măsură.

Andrei Terian


Delimitări necesare

Introducerea, cu începere de anul trecut, a două jurii succesive şi independente pentru acordarea Premiilor Uniunii Scriitorilor din România a generat, aşa cum era de anticipat, disfuncţionalităţi în procesul de evaluare. Întrucît regulamentul nu prevede posibilitatea introducerii „peste rînd” a altor titluri decît cele desemnate în primul tur (ceea ce ar fi fost, să recunoaştem, aberant) şi întrucît, în calitate de membru în juriul final, nu intenţionez să mă recuz de la respectarea regulilor anterior stabilite, ţin să-mi exprim, în nume personal, dezacordul public în raport cu anumite absenţe de pe listele cu cei nominalizaţi/selectaţi de primul juriu. Nu vreau să indic nici o carte dintre cele deja selectate care n-ar fi meritat să se califice în finală. Ele pot fi eventual bănuite, şi e normal ca opţiunile să difere de la caz la caz. Consider însă de pe liste n-ar fi trebuit să lipsească volume, precum Pe prag. Valedeal de Liviu Ioan Stoiciu, Sebastian în vis de Radu Vancu sau Aerostate plîngînd de Traian T. Coşovei (la poezie), Rădăcina de bucsau de O. Nimigean şi Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo (la proză), Ultimul Culianu de Horia-Roman Patapievici şi Portret de grup cu generaţia „optzeci” de Mihail Vakulovski (la critică-eseu-istorie literară), umilirea animalelor de val chimic (la debut). Acestea nu sunt opţiuni idiosincratice, „subiective”, ci titluri care se impun ansamblului receptării avizate. Consider că absenţa lor – sau măcar a multora dintre ele – de pe lista finală a Premiilor USR pe 2010 poate ridica suspiciuni de natură să pună într-o lumină nefavorabilă criteriile valorizării. Şi aceasta după ce, în anii precedenţi, Premiile Uniunii Scriitorilor îşi redobîndiseră o reală credibilitate şi o autoritate în consecinţă, comparabilă cu cea de dinainte de 1989. Bizare mi s-au părut a fi unele încadrări tipologice, de specie şi gen: în mod normal, un volum, precum Narcotice în cultura română… de Andrei Oişteanu trebuia plasat la „Critică-eseu”, nu la „memorii, jurnale, publicistică”, fie şi sub rezerva „Premiilor speciale” (înţeleg în schimb, încadrarea aici a volumului Amor intellectualis. Romanul unei educaţii de Ion Vianu).
Aşa stînd lucrurile, mă văd nevoit să aleg din ce a fost „filtrat” în prealabil de către precedentul juriu, cu rezultate ce reflectă, din păcate, neconcludent vîrfurile valorice ale volumelor apărute în anul editorial 2010.

Paul Cernat