Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Precizări asupra preciziei de Cosmin Ciotloş

Virgil Mazilescu, O precizie cu adevărat înspăimântătoare Selecţie de Teodor Dună.
Volum ilustrat de Mircia Dumitrescu, Bucureşti, Tracus Arte, 2013, 120 pag.

Meritul acestei antologii e că repune în circulaţie numele (şi poezia) unui autor de talia lui Virgil Mazilescu. Un merit îndoit cu apă, ca să spunem aşa, din moment ce tot anul trecut, dar la altă editură (Aius, din Craiova), a mai apărut un asemenea volum recuperator (de astă dată cu pretenţii de integralitate).

Să fim drepţi, însă: ediţia de la Aius este de la un capăt la altul o deziluzie. Cel care s-a ocupat de ea n-a făcut, practic, decât să retipărească volumul de Opere alcătuit în 2003 de Alexandru Condeescu. Faţă de acesta, contribuţiile originale ale tânărului îngrijitor de ediţie craiovean Gabriel Nedelea sunt fie injuste sub raport filologic, fie ridicole, pur şi simplu. În prima categorie aş plasa ideea de tot năstruşnică de a rezolva problema ridicată de volumul Va fi linişte va fi seară (1979) printrun artificiu rudimentar: reluându-l întocmai. (Se ştie, sper, despre ce e vorba: exceptând o suită de poeme noi, Mazilescu şi-a republicat aici, ample secvenţe din cărţile anterioare, Versuri şi Fragmente din regiunea de odinioară). Tot aici aş amenda şi dezinteresul faţă de „genetica” ineditelor, care sunt, pur şi simplu, preluate din ediţii mai vechi, fără o prealabilă consultare a periodicelor în care ele au apărut pentru prima oară. În a doua categorie, a gafelor, acel impardonabil „frantz kafka” (sic !) spune, pentru mine, totul despre seriozitatea acestei ediţii. Cât priveşte studiul introductiv (aparţinând aceluiaşi), îl găsesc banal şi preţios. Ceea ce mă face să cred că la originea lui stă un referat din vremea facultăţii.
Micul meu ocol nu se încheie aici. Calitatea comentariului lui Nedelea m-a ajutat totuşi să constat un fapt: oricât de mare ar fi faima personajului, despre poezia lui Mazilescu nu se mai scrie, analitic, de ceva vreme. După calculele mele, Al. Cistelecan este, cronologic, ultimul care s-a aventurat într-o interpretare. Iar Cistelecan aparţine, ca vârstă, generaţiei optzeci. Niciun critic mai tânăr nu a dat, până acum, o lectură actuală a literaturii lui Mazilescu. (Repet: studiul introductiv al ediţiei de la Aius e departe de a oferi premisele pentru aşa ceva). Se vor împlini anul acesta, în august, treizeci de ani de la moartea autorului şi, dacă tăcerea de-acum se menţine, peste alţi treizeci de ani, numele lui Mazilescu va fi acoperit dacă nu de uitare, măcar de un strat gros de praf.
La el nu se mai referă decât poeţii. Şi o fac, aşa zicând, ca poeţii. Convocând amintiri, declarându-şi ataşamentul sau revendicându-se tacit din textele lui (ceea ce, fiind mai mult decât nimic, nu e totuşi mare lucru). În aceeaşi serie intră şi antologia de faţă, alcătuită, et pour cause, tot de un poet. Elegantă grafic, ca întreaga colecţie căreia îi aparţine, ea propune, mai ales prin titlu, o lectură direcţionată a corpusului de texte: Mazilescu e pus, un pic partizan, sub semnul unui angst în virtutea căruia scrisul lui consună cu o anume direcţie a poeziei mai noi. Sigur, e şi acesta un mod, legitim în felul său, de a citi poezia. Numai că expresivitatea aproape insondabilă a versului din care e decupată această sintagmă stă în altă parte, în altă formulă. Poemul în cauză merită citat integral:
„ea e femeia din vis. pe când străbăteam
o zonă alburie lăptoasă prin anii mai tineri
carenţa şi pavăza înţelepciunii, carenţa şi pavăza.

şi brusc s-a ivit. o gură de aer (ai fi zis)
sângele ei de pretutindeni şi dintotdeauna. picioarele ei
ca două lungi strigăte ale morţii pe nisip.

şi o precizie cu adevărat înspăimântătoare. până şi zâmbetul” (p. 67).
Ce e cu „carenţa şi pavăza înţelepciunii”, ce e cu sângele „de pretutindeni şi de totdeauna”? Cum să le luăm, cum să ne raportăm la ele ? Sunt destule alte imagini care intrigă ochiul cititorului comod până la acea „precizie cu adevărat înspăimântătoare” (care e în fond un slogan susceptibil de sentimentalism). Atracţia însă o oferă finalul suspendat al poemului, în care Virgil Mazilescu concentrează conştient tot echivocul de care e în stare (dovadă că poemul aşa se şi intitulează: Până şi zâmbetul). Specificul poeziei lui Mazilescu stă, nu sunt primul care o spune, în asemenea dislocări, şi nu în fragmente norocoase şi memorabile (între care adaug celebrul „sînt singur am inventat poezia şi nu mai/ am inimă”). A-l raporta la astfel de headlines înseamnă a distorsiona mesajul. A-l traduce, adică, pe Mazilescu în termenii poeziei (a unei părţi din poezia) lui Nichita Stănescu.
Or, ceremonială şi ea (ca şi a rivalului din epocă), poezia autorului Fragmentelor din regiunea de odinioară se revendică mai ales din montaj. Povestea legată de gâtul elocinţei e veche. Pentru Mazilescu, marea probă o reprezintă operaţia inversă, sudura, alipirea fragmentelor, reasamblarea pieselor într-o ordine care, de nu va fi chiar cea de la-nceput, tot ordine se cheamă că e.
Exemple, cât cuprinde. Mă rezum la unul, decembrie (luna când palidă):
„câinele se îndreaptă
şchiopătând spre pădure
în urma lui omul este aproape bătrân
şi ne aflăm în decembrie - luna când palidă
frângi şi împarţi la repezeală osişoare
ay osişoarele tale dragi ay câinele tău credincios” (p. 82).
Revenind la antologie, dincolo de evident lăudabila intenţie de resuscitare a interesului (necritic sau oricum nu neapărat critic) pentru poezia lui Virgil Mazilescu, mi se par necesare câteva precizări. Fiind o selecţie de gust, nu comentez opţiunile antologatorului. Nu mă interesează de ce cutare poem e prezent sau cutare lipseşte din cuprins. Ridic, în schimb, o problemă procedurală: dacă despre M. Ivănescu s-a spus că ar fi poetul care nu încape într-o antologie, mă întreb care ar fi din acest unghi statutul lui Mazilescu. Opera lui se rezumă la patru volume, dintre care unul, ştim, pe jumătate antologic. Postumele şi ineditele sunt neglijabile cantitativ. De ce-ar mai fi nevoie să-l antologăm, în condiţiile în care, în întregul ei, poezia sa n-ar ocupa nici 200 de pagini? În cazul unor poeţi prolifici, ca Nichita Stănescu, Petre Stoica, Şerban Foarţă sau, iată, Traian T. Coşovei, lucrul se impune de la sine. Dar a împuţina şi-aşa puţinul? Nu seamănă a abuz de rafinament?
Prin urmare, principiul însuşi mi se pare discutabil. Ion Mureşan, Florin Iaru, Cristian Popescu sau, adaug, chiar Virgil Mazilescu sunt poeţi care nu se prea pretează formatului unor antologii individuale. Mă gândesc la cazul extrem: o selecţie din poezia lui Cârlova. Ar fi abnorm!
În plus, aş fi înţeles la rigoare un Mazilescu esenţializat, redus (cum scria un publicist acum ceva timp) la dimensiunile unui buletin de identitate. Dar un Mazilescu aproape complet, fără să fie totuşi complet, mi se pare mai degrabă un hibrid, urmare a împletirii indecise între spirit critic şi largheţe. Dacă tot a venit vorba de rigoare, am făcut şi o verificare numerică. Volumul Versuri (1968) conţine în total 40 de poezii. Din care selecţia de faţă elimină 10, printre care sub acest cuvânt suferă beethoven, iubirea pentru tine mamă e şi o jucărie, bătrâni cu permis de trecere, ioanamaria şi lacrimă unitară a zeului şi altele. A doua carte a lui Mazilescu, Fragmente din regiunea de odinioară (1970) numără 31 de poeme. Rămân, din ele, doar 19. Dând la o parte reluările, poeme noi sunt, în Va fi linişte va fi seară (1979) doar 36. Rămân 17. Dintre absenţe: oameni, sub stele reci, sfârşitul anotimpului, magie, (ca razele de dimineaţă ale soarelui este muzica). Plus copilăria lui franz kafka, un poem în temeiul căruia un estet incorigibil ca Ion Negoiţescu a construit, într-un articol din Scriitori contemporani, o interpretare de mare subtilitate. În sfârşit, ultimul volum, Guillaume poetul şi administratorul numără 27 de piese dintre care sunt antologate 19. Rămân, după ce tragem linie, două treimi. Nici mult, nici puţin. O proporţie oarecare.
Sunt exigenţe care merită avute în vedere atunci când materia de lucru este poezia, mai ales poezia atât de fragilă a lui Virgil Mazilescu. Din respect pentru actul filologic, adaug în final că în nici unul din titlurile volumelor acestuia nu există vreo virgulă, aşa cum, din păcate, cuprinsul antologiei ne lasă să credem. Va fi linişte va fi seară şi Guillaume poetul şi administratorul se scriu, deci, aşa, iar nu Va fi linişte, va fi seară, nici Guillaume, poetul şi administratorul (p. 118). E o imprecizie asupra caracterului căreia nu vreau să mă pronunţ.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara