Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Precizări preliminare de Alex. Ştefănescu


Partea aceasta are un titlu convenţional, care poate să-l dezamăgească pe un om sensibil. Drama povestită în paginile ei nu este anunţată de neutra sintagmă Istoria literaturii române contemporane. Este ca şi cum o povestire despre un naufragiat înfometat care ar ajunge să mănânce scoarţă de copac s-ar intitula Prânz la iarbă verde.

Titlul potrivit ar fi fost Ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului (sau măcar Literatura română în timpul comunismului). Am renunţat însă la el întrucât în ultimii ani s-a ajuns la un fel de alergie la tot ce aminteşte de politică. Unii cititori ar fi putut crede că au în faţă o scriere propagandistică, ceea ce această lucrare, în realitate, nu este.

A mai existat o variantă, gândită de Nicolae Motoc, pe vremea (îndepărtată) când publicam fragmente dintr-o ipotetică istorie a literaturii române contemporane în revista Tomis din Constanţa: Istoria exactă a literaturii române contemporane. Mi-a plăcut acest titlu, în care adjectivul ,exactă" urmăreşte să pună în evidenţă modul meu tranşant de a mă pronunţa în diverse probleme (în opoziţie cu stilul evaziv al altora). Cititorii ar fi crezut însă că mă laud cu exactitatea informaţiilor din carte, ceea ce i-ar fi stimulat să se pasioneze de vânarea unor inadvertenţe. Inadvertenţe, probabil, n-ar fi găsit, sau ar fi găsit prea puţine, dar ar fi citit cartea, în mod sigur, greşit.

Alte fragmente - de data aceasta din forma ultimă a lucrării - au apărut după 1989 în România literară, sub genericul La o nouă lectură. Şi acesta ar fi fost un titlu adecvat pentru carte, adecvat, dar incomplet, referindu-se doar la comentariile critice propriu-zise, nu şi la analizele unor practici, tendinţe etc. specifice perioadei postbelice.

Până la urmă m-am întors, resemnat, la formularea tradiţională, folosită (şi implicit verificată) de înaintaşi, Istoria literaturii române contemporane, căreia i-am adăugat anii luaţi ca reper: 1941-2000. Dar, repet, în esenţă cartea reprezintă un răspuns la întrebarea ,ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului"? Consider că am datoria morală să povestesc ce s-a întâmplat, pentru că mi-a fost dat să fiu şi eu unul dintre martori.

În a doua jumătate a secolului douăzeci literatura română a fost supusă unei operaţii barbare de falsificare - un fel de chirurgie estetică făcută cu toporul. Scriitorii care n-au vrut să colaboreze la acest act criminal au ajuns la închisoare, au plecat în exil sau au trăit ca nişte exilaţi în propria lor ţară. Unii dintre ei au plătit cu viaţa, ca urmare a regimului de exterminare din închisori.

Alţi scriitori, care au acceptat să coopereze, pentru a nu dispărea din viaţa publică, au plătit un preţ aproape la fel de mare: şi-au înjosit talentul, adică exact ceea ce dădea un sens vieţii lor, scriind o pseudoliteratură, şi-au pierdut credibilitatea, s-au înstrăinat de ei înşişi. În loc să fie compătimiţi, asemenea celor care rămân desfiguraţi în urma unui incendiu, au fost (şi sunt în continuare) puşi la stâlpul infamiei.

Ideologii comunişti au reinventat apoi, în conformitate cu necesităţile lor propagandistice, trecutul literaturii române, falsificând grosolan chiar şi ceea ce părea intangibil: poezia lui Eminescu, teatrul lui Caragiale, folclorul însuşi.

Nici un scriitor n-a avut de câştigat din această amplă operaţie (nici măcar cei care şi-au făcut, copilăreşte, iluzia că au ieşit în câştig dând în schimbul mărgelelor de sticlă colorată ale recunoaşterii oficiale aurul vocaţiei lor). Singurii avantajaţi (în planul prozaic al vieţii de fiecare zi) au fost diverşi nescriitori care, lipsiţi de înzestrare literară, au obţinut totuşi statutul de scriitori ca răsplată pentru zelul cu care au colaborat.

Cititorii, la rândul lor, au avut şi ei foarte mult de pierdut, întrucât, oferindu-li-se o falsă literatură şi atât, neavând de ales, au fost nevoiţi s-o asimileze. Se aflau în situaţia peştilor dintr-un acvariu în care se toarnă otravă. Nevoia de a citi s-a întors împotriva lor.

Din fericire, a existat mereu o conştiinţă trează, deşi ascunsă, a literaturii, care a făcut imposibilă intoxicarea totală a publicului. Multă vreme a persistat amintirea literaturii dinainte de război. Apoi, a intrat în funcţiune critica literară, care, începând din deceniul şapte, şi-a făcut neaşteptat de bine datoria, profitând de lipsa de pregătire a celor care o supravegheau (şi, uneori, de ce n-am spune-o, de bunăvoinţa lor discretă).

Scriitorii înşişi au găsit metode ingenioase (descrise în paginile care urmează) de salvare a specificului literaturii.

S-a ajuns în timpul comunismului, s-ar putea spune, la o artă a supravieţuirii literare. Aşa se face că literatura n-a dispărut, n-a fost înlocuită cu totul de o falsă literatură, ci a luat forme curioase, nemaiîntâlnite în istorie. Forme, uneori, de o splendoare bolnăvicioasă, ca roşeaţa din obrajii celor bolnavi de tuberculoză.

Sentimentele care m-au dominat recitind literatura română din perioada 1941-2000 au fost contradictorii. Pe de o parte m-am simţit dezolat şi indignat înţelegând ce splendori literare au fost împiedicate să se desfacă din domeniul virtualităţii. Printre crimele care vor fi judecate la un eventual ,proces de la Nürnberg" al comunismului va trebui să figureze şi această monstruoasă chiuretare a matricei geniului românesc. N-am să mă împac niciodată cu absenţa operelor literare distruse in nuce, ...,păduri ce ar putea să fie/ şi niciodată nu vor fi". Pe de altă parte, am trăit un plăcut sentiment de calm interior şi de certitudine, iar uneori am fost chiar entuziasmat constatând, încă o dată, că s-a produs o literatură valoroasă şi în timpul comunismului. Poate puţin stranie, dar valoroasă.

Îi desfid pe odioşii avocaţi de azi ai cauzei comunismului să folosească această constatare a mea ca pe un argument în favoarea ideii că sistemul se prezintă în faţa judecăţii istoriei şi cu unele realizări. Faptul că în timpul comunismului au continuat să înflorească, în fiecare primăvară, pomii nu are nici o legătură cu comunismul.

Literatura nu datorează nimic regimului comunist, ideologia marxist-leninistă nu a generat literatură, literatura s-a scris într-un raport de ostilitate sau, în cel mai bun caz, de indiferenţă faţă de regimul comunist. Există şi câteva excepţii surprinzătoare - de exemplu, unele poeme ale lui Labiş, care încearcă - şi uneori reuşeşte - să transforme ideile marxiste în poezie; acestea sunt cazuri miraculoase, aşa cum sunt acelea pe care le-a semnalat cunoscutul explorator al mărilor şi oceanelor, Jacques-Yves Cousteau, care a descoperit că în zona unde sunt aruncate deşeuri radioactive şi unde se credea că nu mai există viaţă au apărut fiinţe care... se hrănesc cu deşeuri radioactive. Există deci aceste excepţii. Dar sunt doar excepţii.

În general, literatura produsă de ideologia marxist-leninistă este o literatură falsă şi, în acelaşi timp, o falsă literatură. Nici n-ar trebui să i se spună ,literatură", ci ,ceva" - greu şi, de altfel, inutil de definit. Diferenţa dintre acest ceva şi literatură este imensă, ca diferenţa dintre Marea Adunare Naţională şi Parlament.

Imaginea ultimă care îmi persistă în minte după toată această experienţă a mea de peste zece ani (a recitirii literaturii române din a doua jumătate a secolului douăzeci) este aceea a unei lespezi imense de sub care plantele au reuşit totuşi să iasă cu timpul la lumină. N-au izbutit să o clintească din loc, dar, cu o impetuozitate lentă, inepuizabilă şi cu o ingeniozitate proprie vieţii au găsit tot felul de căi de ocolire sau chiar de străpungere. Nu par foarte sănătoase aceste plante: sunt mov-albicioase, poartă urme de strivire şi târâre şi sunt curios răsucite, dar de crescut au crescut şi au dat în cele din urmă şi flori - unele neaşteptat de frumoase - care i-au încântat pe privitori. Şi-au împlinit menirea.

*

Prin literatură română în această carte se înţelege literatura scrisă în limba română (indiferent în ce ţară). Literatura scrisă în alte limbi pe teritoriul României sau de către scriitori de origine română în alte ţări nu intră în raza de interes a Istoriei literaturii române contemporane. Proza lui Mircea Eliade este înregistrată, în consecinţă, ca aparţinând literaturii române, iar eseurile lui Emil Cioran - nu. Uneori distincţia se face în cadrul operei unuia şi aceluiaşi autor - cum se întâmplă în cazul lui Petru Dumitriu, ale cărui romane scrise în franceză sunt doar evocate succint, pentru completarea imaginii evoluţiei sale.

Lucrarea are în vedere perioada 1941-2000. Uneori, pentru clarificarea unor realităţi care ies din rama acestei cronologii, se fac incursiuni în anii dinainte de 1941 sau în cei de după 2000. Obligaţia autorului de a-i informa pe cititori este însă în vigoare numai între aceste limite cronologice. În cazul scriitorilor importanţi care s-au afirmat înainte de război şi care au continuat să se manifeste după 1941 sunt analizate, de exemplu, numai cărţile lor de după 1941, celelalte fiind evocate fugitiv.

Anul 1941 a fost ales ca un reper întrucât acest an reprezintă începutul sfârşitului pentru civilizaţia românească. Intrând în război, România intră într-un vârtej istoric în care îşi pierde controlul asupra propriei sale evoluţii şi ajunge, împotriva voinţei sale şi, mai grav decât atât, împotriva vocaţiei sale, o ţară comunistă. Ceva care seamănă cu o renaştere se va produce abia după 1989, adică după căderea comunismului.

Al doilea reper trebuia să fie prezentul. Dar cum prezentul este fluid, s-a ales un an apropiat de prezent (şi ,rotund", pe deasupra), 2000, care să limiteze astfel investigaţia şi să o facă posibilă.

Perioada 1941-2000 este împărţită în cinci secvenţe: 1941-1946, 1947-1959, 1960-1971, 1972-1989. 1990-2000. Compartimentarea s-a făcut pe baza unui criteriu mixt, politico-literar, cel literar fiind însă prevalent (pentru că nu există o suprapunere perfectă între fenomenul literar şi cel politic, nici măcar în condiţiile comunismului, în care literatura depinde mai mult decât oricând în istorie de viaţa politică; având un mecanism complicat, cu legi proprii de funcţionare, literatura reacţionează de fiecare dată cu întârziere şi de multe ori într-un mod neaşteptat la iniţiativele regimului).

Fiecare din cele cinci secvenţe este precedată de o succintă cronologie a evenimentelor politico-literare semnificative din cuprinsul ei. Este vorba, de fapt, doar de un motto, de un decupaj evocator, de un sunet de gong care face posibilă intrarea în atmosferă.

Intervalurile 1941-1946 şi 1990-2000 sunt tratate pe scurt, în capitole care au valoarea unui prolog şi, respectiv, a unui epilog. Este vorba de segmente temporale de tranziţie, primul - de la normalitate la comunism, iar ultimul - de la comunism la normalitate. Intervalurile 1947-1959, 1960-1971, 1972-1989 reprezintă de fapt zona istorică asupra căreia stau îndreptate reflectoarele lucrării.

Ordinea în care sunt prezentaţi scriitorii este în linii mari cronologică, dar nu în funcţie de data naşterii lor, ci de perioada în care ei au venit în prim-planul vieţii literare, manifestându-se cu fervoare (sau tăcând semnificativ, ca Lucian Blaga). Selectarea lor s-a făcut în funcţie de valoarea operei lor (singura excepţie constituind-o Mihai Beniuc, căruia i s-a dat atenţie ca unui caz).

Autorii n-au fost clasificaţi după şcoli, cenacluri, curente literare, doctrine etc. întrucât aceste criterii sunt inutilizabile în sistematizarea unei literaturi scrise sub comunism, regim care a interzis orice formă de asociere sau de elaborare a altor estetici decât cea oficială. Criticii şi istorici literari care utilizează asemenea criterii nu fac decât să simuleze normalitatea. Au existat, bineînţeles, tentative de grupare a scriitorilor (iar ele sunt menţionate la locul cuvenit), dar grupări propriu-zise, ca Junimea lui Titu Maiorescu sau Sburătorul lui E. Lovinescu, n-au existat (decât în imaginaţia aprinsă a unor ,fondatori" de genul lui D. }epeneag, care crede că un joc de-a curentul literar, ,onirismul", inventat în studenţie, a fost chiar un curent literar). În mod surprinzător (şi uneori hilar) un fel de curente literare au fost, mai degrabă, valurile de influenţe generate, în perioada de ,dezgheţ ideologic", de traducerile din mari autori străini - Kafka, Faulkner, Marquez ş.a. - descoperiţi în România comunistă cu un entuziasm tardiv şi disproporţionat.

În această carte este sărbătorită individualitatea. Scriitorii sunt consideraţi mai importanţi decât eventualele grupări din care fac parte sau tendinţe pe care le reprezintă. Ei sunt aduşi rând pe rând în centrul atenţiei, ca protagonişti ai literaturii române. Şi ca purtători de istorie. Biografia unui scriitor este, holografic, şi istorie literară.

Capitolul rezervat fiecărui scriitor se încheie cu o bibliografie analitică a operei sale, menţionându-se ediţiile princeps, dar şi reeditările, ediţiile de autor, ediţiile critice, antologiile (uneori cu prezentări ale sumarului lor), ca şi eventualele traduceri, ecranizări, dramatizări etc. Alte trimiteri bibliografice se fac din mers, acolo unde sunt reproduse citate din alţi critici şi istorici literari sau sunt folosite informaţii preluate din alte lucrări. Totalitatea acestor bibliografii şi indicaţii bibliografice constituie bibliografia generală a Istoriei literaturii române contemporane.

Lista de abrevieri reprodusă la începutul lucrării reprezintă un posibil instrument de lucru pentru cititor. Autorul a folosit mecanismul abrevierii facultativ, nu obligatoriu (de exemplu nu a scris de fiecare dată, automat, Buc. în loc de Bucureşti sau ed. în loc de editură), însă atunci când l-a folosit a respectat riguros regulile stabilite (mai exact: nu a scris niciodată B. în loc de Bucureşti sau edit. în loc de editură).

Menţionările între paranteze drepte - ş ţ -, indiferent dacă sunt urmate sau nu de precizarea ,n.n." (,nota noastră"), nu fac parte din citatul în care sunt inserate şi aparţin întotdeauna, fără excepţie, autorului lucrării.

Cele mai multe dintre fotografiile reproduse în carte i se datorează lui Ion Cucu. Totuşi există şi relativ numeroase fotografii care au alţi autori. Tocmai de aceea, în afară de menţiunea cu caracter general de la început (,fotografii de Ion Cucu"), în dreptul fiecărei fotografii, pe verticală, este înscris numele celui care a făcut-o. Când această precizare lipseşte înseamnă că fotografia are un autor necunoscut (amator sau profesionist). Sub fotografie, pe orizontală, sunt tipărite explicaţii în legătură cu personajele din imagine, cu perioada şi locul în care au fost fotografiate etc. Personajele sunt menţionate, în ordine, de la stânga la dreapta şi începând cu rândul de jos (după care se trece la rândul imediat următor de mai sus ş.a.m.d.). Când fotografia înfăţişează o singură persoană, iar numele acesteia nu se precizează, se subînţelege că este vorba de scriitorul căruia îi este consacrat comentariul critic.

Totalitatea ilustraţiilor (fotografii, desene, caricaturi, manuscrise facsimilitate, reproduceri de artă, afişe, coperte de cărţi etc.) din lucrare poate fi considerată o scurtă istorie în imagini a literaturii române din perioada 1941-2000.

Totalitatea citatelor din operele literare reproduse în carte poate fi considerată o schiţă de antologie a literaturii române din aceeaşi perioadă.

Autorului îi place să-şi imagineze lucrarea sa ca pe o Arcă a lui Noe pe care a luat tot ce era mai frumos, semnificativ şi demn de salvat din literatura română contemporană într-o vreme nefavorabilă literaturii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara