Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Premiul ,Petru Creţia" - Eminescu şi cuadratura cercului de Basarab Nicolescu

În iunie, anul acesta, Ipoteştii au marcat ediţia a XXXVII-a a Zilelor Eminescu, instituind Premiul Naţional de Istorie şi Critică Literară "Petru Creţia".

Având un juriu constituit din: Basarab Nicolescu - preşedinte, Mircea Borcilă şi Valentin Coşereanu - membri, premiul acestei ediţii i-a fost conferit lui Pompiliu Crăciunescu, pentru contribuţii remarcabile în domeniul transdisciplinarităţii operei eminesciene.

Inaugurând tradiţia înregistrării textului pe suport electronic, cu scopul ca acesta să fie păstrat în fondul ipoteştean al Bibliotecii Naţionale de Poezie - aşa cum prevede regulamentul de acordare al premiului - oferim spre publicare revistei România literară textul acestui Laudatio, făcut laureatului de către academicianul Basarab Nicolescu.

Având certitudinea că premiul va deveni un reper în spaţiul cultural românesc şi că iniţiativa Centrului ipoteştean a fost una inspirată, necesară şi riguroasă, mulţumim României literare pentru publicarea textului, formă elegantă de participare la demersul nostru.



Valentin CoŞereanu

directorul Memorialului Ipoteşti







LAUDATIO



Pentru mine este o mare onoare faptul că am fost desemnat să rostesc această Laudatio pentru unul dintre cei mai străluciţi tineri intelectuali români, Pompiliu Crăciunescu.

Am descoperit originalitatea gândirii lui Pompiliu Crăciunescu cu ocazia lecturii cărţii sale Eminescu - Paradisul infernal şi transcosmologia. Fundat pe oceanul magmatic al manuscriselor şi desenelor din Fragmentarium, veritabil laborator unde putem vedea funcţionând subconştientul (sau, mai precis spus, supraconştientul) lui Eminescu, Pompiliu Crăciunescu descifrează multiple enigme, permiţând astfel să se configureze treptat figura misterului. Confruntat cu jerbele de referinţe la tot felul de domenii contemporane - matematica, logica formală, fizica cuantică, teoria haosului, transdisciplinaritatea, cititorul descoperă că nu noi suntem, de fapt, contemporanii tuturor acestor domenii, ci tocmai Eminescu.

Acest moment precis de conversiune a cititorului se produce când Pompiliu Crăciunescu dezvăluie, în solida sa argumentare, structura magică ce permite introducerea ordinii în haosul epistemologic de astăzi, sub forma simbolică a unui triunghi dreptunghic: două laturi ale sale formând unghiul drept corespund poeziei şi metafizicii, a treia latură - ipotenuza - reprezentând epistemologia. Cu alte cuvinte, Pompiliu Crăciunescu propune substituirea binarului clasic poezie-metafizică cu ternarul poezie-metafizică-epistemologie. Binarul clasic reprezintă o cunoaştere mutilată, amputată de prezenţa Naturii. Cunoaşterea ştiinţifică introduce astăzi o circulaţie vitală între poezie şi metafizică, dincolo de poezie şi dincolo de metafizică. Prin acest triunghi magic, Pompiliu Crăciunescu şi acel Eminescu pe care ni-l restituie sunt mai aproape de Max Planck decât de Schopenhauer, de Jacob Boehme şi de Stéphane Lupasco decât de jocurile combinatorii ale unui Umberto Eco.

Nou Arhimede, Pompiliu Crăciunescu dă o soluţie simbolică cuadraturii cercului cunoaşterii, soluţie în acelaşi timp posibilă şi imposibilă, în măsura în care cunoaşterea este pentru totdeauna deschisă, incompletă.

În pasionantul capitol "Figurile" Vidului, Pompiliu Crăciunescu descifrează cu fineţe sensul fascinaţiei exercitate asupra lui Eminescu de cuadratura cercului: coexistenţa paradoxală a cercului vieţii cu pătratul morţii, a finitului şi a infinitului nu în lumea exterioară, ci în noi înşine. Mişcarea era concepută de Eminescu ca "raport constant între finit şi infinit". Cum s-ar putea ca răspunsul la întrebarea "ce este viaţa?" să fie numai, cum scrie Eminescu, "cadavrul îmbălsămat al regelui ajuns până la noi"? Organismele sunt, în fulguranţa eminesciană, "gheme de lumină", născute de nunta Soarelui cu Pământul. Eminescu era în căutarea unei ecuaţii universale, ale căror semne le descifra în arta tuturor timpurilor: "sfinxul e o întrebare şi piramida un răspuns" şi "amândouă la un loc sunt o ecuaţie". Această ecuaţie universală nu este cea de eliminare a misterului, ci tocmai cea de exprimare plenară a sa. Întreaga poezie a lui Eminescu poate fi percepută, după fericita expresie a lui Pompiliu Crăciunescu, ca "un ceremonial al transrealităţii".

Dar triunghiul magic descoperit de Pompiliu Crăciunescu nu ar rămâne decât o structură goală dacă el nu s-ar încarna în nivelele de Realitate. Această încarnare este exprimată de Pompiliu Crăciunescu printr-un nou concept ce oferă o cale regală de înţelegere a lui Eminescu: transcosmologia. Fiecare nivel de Realitate se supune propriilor sale legi, introducând o ordine, un cosmos. Dialectica finit-infinit presupune o transgresare a tuturor cosmosurilor, dar fără disoluţie în haos. Transcosmologia, adică percepţia organică a ceea ce se află între, peste şi dincolo de orice cosmos, este posibilă prin prezenţa în noi a terţiului ascuns, conciliind fără fuziune toate contradicţiile pe care mintea omenească le descoperă necontenit în rezistenţa perpetuă a Realităţii. Universul cunoaşterii este un univers deschis, revelând o structură fractală a Realităţii.

Un capitol pasionant al cărţii şi, desigur, instructiv şi fecund dincolo de tărâmul literaturii, este intitulat Măştile nebuniei. Departe de orice viziune clinică sau romantică a nebuniei lui Eminescu, autorul descoperă în ea o "intensitate a lucidităţii" printr-o cunoaştere transgresivă, purtătoare de o informaţie altfel inaccesibilă. De unde poate proveni această informaţie dacă nu dinlăuntrul nostru, printr-un contact cu o inteligenţă înnăscută, dar adormită, uneori adormită de altfel până la moarte şi astfel apărându-ne ca inexistentă. Această inteligenţă este ca un Soare interior: lumina sa orbeşte pe cel care o priveşte. Timpurile diferite ale istoriei devin simultaneitate a transistoriei. Înţelegem astfel de ce Pompiliu Crăciunescu vorbeşte de "dimensiunea metafizică, solară" a nebuniei lui Eminescu.

Cartea lui Pompiliu Crăciunescu, moment marcant al criticii eminesciene, a inaugurat o perspectivă transdisciplinară a criticii literare şi o perspectivă transistorică a istoriei literaturii.

În cartea sa Strategiile fractale, Pompiliu Crăciunescu extinde structura poezie-metafizică-epistemologie la ternarul literatură-metafizică-epistemologie, explorând universul operei lui René Daumal, Ion Barbu, I. L. Caragiale, Roberto Juarroz şi cel al modestelor mele scrieri, definind contururile a ceea ce putem numi transliteratură.

Dar plenitudinea explorării apare atunci când Pompiliu Crăciunescu abordează opera vizionară a unui frate al său întru spirit, Vintilă Horia, într-o monografie încă inedită. Apofatismul artei reuneşte apofatismul mistic şi apofatismul ştiinţific, într-un univers constituind o punte între ştiinţă şi gnoză, graţie ternarului iubire-cunoaştere-revelaţie. Vintilă Horia ne apare astfel ca un profet al resurecţiei sacrului.

Îndelunga şedere în Franţa a impregnat gândirea lui Pompiliu Crăciunescu de spiritul Şcolii Franceze, caracterizate prin rigoare, fineÎn iunie, anul acesta, Ipoteştii au marcat ediţia a XXXVII-a a Zilelor Eminescu, instituind Premiul Naţional de Istorie şi Critică Literară "Petru Creţia".

Având un juriu constituit din: Basarab Nicolescu - preşedinte, Mircea Borcilă şi Valentin Coşereanu - membri, premiul acestei ediţii i-a fost conferit lui Pompiliu Crăciunescu, pentru contribuţii remarcabile în domeniul transdisciplinarităţii operei eminesciene.

Inaugurând tradiţia înregistrării textului pe suport electronic, cu scopul ca acesta să fie păstrat în fondul ipoteştean al Bibliotecii Naţionale de Poezie - aşa cum prevede regulamentul de acordare al premiului - oferim spre publicare revistei România literară textul acestui Laudatio, făcut laureatului de către academicianul Basarab Nicolescu.

Având certitudinea că premiul va deveni un reper în spaţiul cultural românesc şi că iniţiativa Centrului ipoteştean a fost una inspirată, necesară şi riguroasă, mulţumim României literare pentru publicarea textului, formă elegantă de participare la demersul nostru.



Valentin CoŞereanu

directorul Memorialului Ipoteşti

LAUDATIO



Pentru mine este o mare onoare faptul că am fost desemnat să rostesc această Laudatio pentru unul dintre cei mai străluciţi tineri intelectuali români, Pompiliu Crăciunescu.

Am descoperit originalitatea gândirii lui Pompiliu Crăciunescu cu ocazia lecturii cărţii sale Eminescu - Paradisul infernal şi transcosmologia. Fundat pe oceanul magmatic al manuscriselor şi desenelor din Fragmentarium, veritabil laborator unde putem vedea funcţionând subconştientul (sau, mai precis spus, supraconştientul) lui Eminescu, Pompiliu Crăciunescu descifrează multiple enigme, permiţând astfel să se configureze treptat figura misterului. Confruntat cu jerbele de referinţe la tot felul de domenii contemporane - matematica, logica formală, fizica cuantică, teoria haosului, transdisciplinaritatea, cititorul descoperă că nu noi suntem, de fapt, contemporanii tuturor acestor domenii, ci tocmai Eminescu.

Acest moment precis de conversiune a cititorului se produce când Pompiliu Crăciunescu dezvăluie, în solida sa argumentare, structura magică ce permite introducerea ordinii în haosul epistemologic de astăzi, sub forma simbolică a unui triunghi dreptunghic: două laturi ale sale formând unghiul drept corespund poeziei şi metafizicii, a treia latură - ipotenuza - reprezentând epistemologia. Cu alte cuvinte, Pompiliu Crăciunescu propune substituirea binarului clasic poezie-metafizică cu ternarul poezie-metafizică-epistemologie. Binarul clasic reprezintă o cunoaştere mutilată, amputată de prezenţa Naturii. Cunoaşterea ştiinţifică introduce astăzi o circulaţie vitală între poezie şi metafizică, dincolo de poezie şi dincolo de metafizică. Prin acest triunghi magic, Pompiliu Crăciunescu şi acel Eminescu pe care ni-l restituie sunt mai aproape de Max Planck decât de Schopenhauer, de Jacob Boehme şi de Stéphane Lupasco decât de jocurile combinatorii ale unui Umberto Eco.

Nou Arhimede, Pompiliu Crăciunescu dă o soluţie simbolică cuadraturii cercului cunoaşterii, soluţie în acelaşi timp posibilă şi imposibilă, în măsura în care cunoaşterea este pentru totdeauna deschisă, incompletă.

În pasionantul capitol "Figurile" Vidului, Pompiliu Crăciunescu descifrează cu fineţe sensul fascinaţiei exercitate asupra lui Eminescu de cuadratura cercului: coexistenţa paradoxală a cercului vieţii cu pătratul morţii, a finitului şi a infinitului nu în lumea exterioară, ci în noi înşine. Mişcarea era concepută de Eminescu ca "raport constant între finit şi infinit". Cum s-ar putea ca răspunsul la întrebarea "ce este viaţa?" să fie numai, cum scrie Eminescu, "cadavrul îmbălsămat al regelui ajuns până la noi"? Organismele sunt, în fulguranţa eminesciană, "gheme de lumină", născute de nunta Soarelui cu Pământul. Eminescu era în căutarea unei ecuaţii universale, ale căror semne le descifra în arta tuturor timpurilor: "sfinxul e o întrebare şi piramida un răspuns" şi "amândouă la un loc sunt o ecuaţie". Această ecuaţie universală nu este cea de eliminare a misterului, ci tocmai cea de exprimare plenară a sa. Întreaga poezie a lui Eminescu poate fi percepută, după fericita expresie a lui Pompiliu Crăciunescu, ca "un ceremonial al transrealităţii".

Dar triunghiul magic descoperit de Pompiliu Crăciunescu nu ar rămâne decât o structură goală dacă el nu s-ar încarna în nivelele de Realitate. Această încarnare este exprimată de Pompiliu Crăciunescu printr-un nou concept ce oferă o cale regală de înţelegere a lui Eminescu: transcosmologia. Fiecare nivel de Realitate se supune propriilor sale legi, introducând o ordine, un cosmos. Dialectica finit-infinit presupune o transgresare a tuturor cosmosurilor, dar fără disoluţie în haos. Transcosmologia, adică percepţia organică a ceea ce se află între, peste şi dincolo de orice cosmos, este posibilă prin prezenţa în noi a terţiului ascuns, conciliind fără fuziune toate contradicţiile pe care mintea omenească le descoperă necontenit în rezistenţa perpetuă a Realităţii. Universul cunoaşterii este un univers deschis, revelând o structură fractală a Realităţii.

Un capitol pasionant al cărţii şi, desigur, instructiv şi fecund dincolo de tărâmul literaturii, este intitulat Măştile nebuniei. Departe de orice viziune clinică sau romantică a nebuniei lui Eminescu, autorul descoperă în ea o "intensitate a lucidităţii" printr-o cunoaştere transgresivă, purtătoare de o informaţie altfel inaccesibilă. De unde poate proveni această informaţie dacă nu dinlăuntrul nostru, printr-un contact cu o inteligenţă înnăscută, dar adormită, uneori adormită de altfel până la moarte şi astfel apărându-ne ca inexistentă. Această inteligenţă este ca un Soare interior: lumina sa orbeşte pe cel care o priveşte. Timpurile diferite ale istoriei devin simultaneitate a transistoriei. Înţelegem astfel de ce Pompiliu Crăciunescu vorbeşte de "dimensiunea metafizică, solară" a nebuniei lui Eminescu.

Cartea lui Pompiliu Crăciunescu, moment marcant al criticii eminesciene, a inaugurat o perspectivă transdisciplinară a criticii literare şi o perspectivă transistorică a istoriei literaturii.

În cartea sa Strategiile fractale, Pompiliu Crăciunescu extinde structura poezie-metafizică-epistemologie la ternarul literatură-metafizică-epistemologie, explorând universul operei lui René Daumal, Ion Barbu, I. L. Caragiale, Roberto Juarroz şi cel al modestelor mele scrieri, definind contururile a ceea ce putem numi transliteratură.

Dar plenitudinea explorării apare atunci când Pompiliu Crăciunescu abordează opera vizionară a unui frate al său întru spirit, Vintilă Horia, într-o monografie încă inedită. Apofatismul artei reuneşte apofatismul mistic şi apofatismul ştiinţific, într-un univers constituind o punte între ştiinţă şi gnoză, graţie ternarului iubire-cunoaştere-revelaţie. Vintilă Horia ne apare astfel ca un profet al resurecţiei sacrului.

Îndelunga şedere în Franţa a impregnat gândirea lui Pompiliu Crăciunescu de spiritul Şcolii Franceze, caracterizate prin rigoare, fineţe şi umanism. Rigoarea este cea a limbajului, unde fiecare cuvânt are locul şi funcţia sa. Fineţea este cea a gândirii: nuanţa este privilegiată într-o gândire care încearcă să-şi găsească rostul prin cuvinte deseori neputincioase a exprima Realitatea în întregimea sa. În sfârşit, umanismul este de ordin spiritual: totul este centrat pe fiinţa umană, dar o transcende.

Pompiliu Crăciunescu a dezvăluit, prin scrierile sale deschizătoare de drumuri, potenţialităţi care se vor concretiza cu siguranţă în anii ce urmează. Sunt convins că importantul premiu care i se acordă astăzi, în magica atmosferă a Ipoteştiului care îi este atât de potrivită, îl va încuraja să persevereze fără ezitare în împlinirea propriului său destin.
ţe şi umanism. Rigoarea este cea a limbajului, unde fiecare cuvânt are locul şi funcţia sa. Fineţea este cea a gândirii: nuanţa este privilegiată într-o gândire care încearcă să-şi găsească rostul prin cuvinte deseori neputincioase a exprima Realitatea în întregimea sa. În sfârşit, umanismul este de ordin spiritual: totul este centrat pe fiinţa umană, dar o transcende.

Pompiliu Crăciunescu a dezvăluit, prin scrierile sale deschizătoare de drumuri, potenţialităţi care se vor concretiza cu siguranţă în anii ce urmează. Sunt convins că importantul premiu care i se acordă astăzi, în magica atmosferă a Ipoteştiului care îi este atât de potrivită, îl va încuraja să persevereze fără ezitare în împlinirea propriului său destin.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara