Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Păreri inconfortabile de Livius Ciocarlie


Emblematic răspuns al unui român care, trăind dintr-un venit de 80 de dolari, cu nevastă şomeră, într-o garsonieră de bloc, câştigă la un post de televiziune un milion, tot de dolari. Întrebat cum are de gând să-i folosească, declară: "N-am să mai muncesc nici o zi în viaţa mea". Cât timp aşa gândim, şi cam aşa gândim, noi suntem "socialişti". Iar socialismul ăsta are rădăcini vechi. În principate, dar şi în Ardeal, lucrând majoritatea ca iobagi pe moşii cu agricultură risipelnică, românii s-au obişnuit să supravieţuiască. Pentru ei, cultul muncii ar fi fost inutil. Inutil a rămas şi când Partidul i-a făcut "proprietari", nu pe părţi, ci numai pe întreg.

Din raţiuni politice (de raport de forţe), problema scăderii nivelului de trai este tratată, fals, în relaţie exclusivă cu venitul aparent. În realitate, există în toate categoriile sociale mulţi oameni care au un venit aparent derizoriu şi care trăiesc bine, când nu sunt chiar bogaţi. În schimb, adevăraţii săraci, mai puţini decât se crede, sunt într-o situaţie disperată. Problema sărăciei e mai restrânsă şi mai gravă decât reiese din discursul public. O bună parte a populaţiei este măcar la fel de responsabilă de starea proastă a lucrurilor ca şi guvernanţii ei. Ne învârtim într-un cerc vicios. Oul sau găina. Guvernarea proastă îi sileşte şi îi ajută pe mulţi români să recurgă la mijloace ilegale, mijloacele ilegale la care recurg mulţi români îi silesc pe oamenii puterii (oricare ar fi ea) să guverneze prost şi îi ajută s-o facă în propriul lor folos.

E umilitor s-o spunem, dar trebuie să avem acest curaj: n-am dovedit până acum că am fi în stare să ne schimbăm în bine fără un domn străin. Ne-a mers bine pe vremea lui Carol I, şi am progresat mult, pentru că el reunea autoritate şi bună intenţie. Cu forţe exclusiv interne, autoritatea alunecă spre dictatură, iar buna intenţie cade în laxism, dezordine, corupţie. În asemenea condiţii, democraţia produce efecte perverse: conţinutul legii poate fi diferit de numele ei, legea poate fi bună dar să nu se aplice, ori poate să dea rezultate opuse celor intenţionate de legislator. Inamovibilitatea judecătorilor, atât de democratică, le protejează unora necinstea, autonomia şcolilor generează dezmăţ. Profesori, şi nu puţini, îşi ţin orele (cursurile) când şi dacă vor, alţii (sau aceiaşi) dau meditaţii plătite propriilor lor elevi, cer bani pentru note... În facultăţi, la examene, la fel. Sunt numai exemple, bineînţeles.
Cel mai pervers efect al unei democraţii de acest tip poate să fie, şi va fi - din exasperare - dacă nu se modifică ceva, iluzia că nu ne-ar putea salva decât mâna forte; prin urmare, din nou, un dictator.
Deci, trebuie să renunţăm la orgoliul fără acoperire şi să acceptăm - e vorba de Uniunea Europeană - un domn străin democratic şi ferm. Cauza profundă a nereuşitei noastre este aceea că suntem imaturi. Dacă exceptăm o scurtă perioadă de responsabilitate, măcar din secolul al XVI-lea încoace am fost tot timpul tutelaţi, trataţi ca nişte copii, iar perioada Ceauşescu a reprezentat în privinţa asta un apogeu. Am fost tutelaţi cu rea intenţie. Nu putem trece direct la responsabilitate. Este nevoie de o tranziţie: tutela de bună intenţie a Uniunii Europene pe post de Carol I.
Mă refer la Europa şi nu la Statele Unite. Europenii n-au cum să nu fie bine intenţionaţi. O dată ce ne-au cuprins în programul de integrare, ei ne sunt favorabili măcar din interes: n-au bani de aruncat. Americanii sunt în primul rând strategi. Nu putem şti ce socoteli îşi fac despre echilibrul zonei şi echilibrul mondial. La nevoie, ei îşi pot permite să ne arunce praf în ochi
Nu-mi place să polemizez. Prefer să caut partea de dreptate a adversarului. Mă gândesc la replica dată lui H.-R. Patapievici în problema "separatismului" bănăţenesc-ardelenesc. Numai exagerarea m-a provocat. Altfel, s-ar putea să existe la noi o sensibilitate (sper că nu şi tendinţă) "slovenă", ori "croată", adică sentimentul că avem de pierdut - în planul nivelului de trai - prin convieţuire în ansamblul naţional. Dacă-i aşa, trebuie reacţionat. Dar nici suspiciunea şi nici eventualele măsuri coercitive n-ar folosi. Să observăm cum ceea ce pare a fi un argument al tezei este, în fond, şi un răspuns, ca şi o schiţă de proiect. În '92 şi '96, s-a votat geografic. Vestul ţării a fost pentru schimbare. A apărut un clivaj. Da, dar la fel s-a votat şi la Bucureşti. Nu poate fi vorba de un separatism bucureştean. E vorba de aspiraţii conştientizate. Ele arată direcţia bună. Ce am dorit noi, ca şi bucureştenii, a fost ca reforma să reuşească. Deocamdată, n-a prea reuşit. S-ar putea ca la viitoarele alegeri să asistăm la o omogenizare teritorială împotriva ei.

Discuţie televizată sespre incidentul detestabil de la Alba-Iulia. Intelectuali de marcă. Intelectualism. Nu se referă nici unul la fundal. Puşi la cale sau nu, manifestanţii ostili au făcut ecou câtorva milioane de nemulţumiţi care, după ce acceptaseră că reforma este necesară, acum, tot mai săraci fiindcă ea nu înaintează (fiindcă înaintează, cred ei), se întorc, treptat, la mentalitatea din primăvara lui nouăzeci. Dacă le zicem mârlani, ne întoarcem şi noi tot acolo, la totala lipsă de comunicare cu ei de atunci.

Performanţa pe care par s-o realizeze regimurile succesive de după decembrie este de a ne întoarce de unde am pornit. Azi dimineaţă, pe timp rece, patruzeci de persoane cuminţi, încolonate, aşteptau să vină laptele, nu se ştia când. M-am simţit mai tânăr cu zece ani. Dacă, aşa cum se întâmplă în multe localităţi, n-am avea căldură, apă caldă, ba uneori nici rece, ce ne-ar mai lipsi?
Încurajaţi de sondaje, muncitorii ies în stradă convinşi că Iliescu, revenit la post, le va da salarii mari pentru produse nevândute de uzine neclintite. Cum n-o să aibă de unde, nu va rămâne decât soluţia "Lukaşenko". Atunci va fi ajuns la capăt drumul nostru îndărăt.

Ne place să ne fixăm prostia în trecut. Vorbim despre naivităţile noastre din 1990. Nu este sigur că le-am depăşit. De exemplu, am scris că Iliescu şi-a ratat visul socialist. Aşa să fie? Cu optzeci la sută proprietate de stat, cu salarii mari pentru şefi, nu pentru oamenii de iniţiativă, cu aceeaşi ierarhie a domeniilor (sănătate, învăţământ, cultură la sfârşit), aceeaşi poftă de nemuncă şi de a fi întreţinuţi de Stat, acelaşi refuz de a ne vedea cum suntem (şi cum am fost). Ce rămâne? Libertatea de expresie? Opium pentru intelectuali!

Avocatul, apărător al Statului de drept, e îngrijorat. Nu atât pentru faptul că patronul lui ar putea să piardă ruina de la Săvârşin. Nu, în calitate de participant la un act de justiţie de tip nou, european, el se teme de o eroare judiciară: dacă Mihai de Hohenzollern şi Mihai de România nu sunt una şi aceeaşi persoană, iar castelul ar încăpea pe mâna unui neavenit? Bineînţeles, judecătorii, cu mentalitatea lor inamovibilă, au fost tulburaţi de acest argument şi l-au admis.

Aflăm de la unul dintre actanţi că nu trebuie vorbit de un proces al lui Ceauşescu. Ce făceau acei oameni, avocat, procuror, judecător nu era decât să exprime sentimentele întregului popor. Întrebarea ar fi cum de s-au potrivit lucrurile în aşa fel încât sentimentele poporului au fost puse în scenă şi exprimate de câteva dintre cele mai mari lichele pe care le-a produs.

Dacă pui la un loc declaraţia lui Sergiu Nicolaescu potrivit căreia în 22 decembrie s-a tras atunci când (numai după fuga lui Ceauşescu şi, de aceea, la Timişoara deloc) a început să se strige "Jos comunismul!", cu refuzul repetat al lui Guşe de a-i chema pe ruşi, cum îi cerea Iliescu, şi cu declaraţia unui comandant de la Târgovişte că procesul nu s-a desfăşurat sub presiune, dar ulterior s-a înscenat presiunea, prin focuri de armă în zidurile cazărmii, înţelegi că ce s-a întâmplat a fost trecerea de la revolta populară la o lovitură de stat gorbaciovistă. Şi totuşi, e trist s-o spunem, Iliescu a fost legitim pentru că în '90 poporul român, în majoritatea lui, n-a vrut - şi poate nu va vrea nici în 2000 - decât "gorbaciovism".

Cel mai frapant - şi iarăşi trist - în dialogul dintre Ion Solacolu şi Daniel Vighi este că în decembrie '97 ei încă mai scriau, ca noi toţi, despre decesul politic al lui Ion Iliescu. Iar acum acelaşi Ion Iliescu este plebiscitat. Şi ce a făcut el între timp? A început prin a spune că noua putere va fi un dezastru, şi toată lumea a râs de el; când a început să spună că puterea actuală a fost un dezastru, lumea l-a luat în serios. Prin urmare, până la un punct, Ion Iliescu este măsura actualei puteri. Cel mai miraculos fapt pe care ea l-a realizat: l-a înviat din morţi.
Spun până la un punct din două motive: a. a vorbi de dezastru e exagerat; b. în lipsa resurselor apusene, orice altă putere s-ar fi comportat aproximativ la fel. Resursele venind, se mai poate spera.

Există intelectuali care au trecut, sincer, de la credinţa în marxism la credinţa în valorile occidentale, singura constantă rămânând certitudinea că au dreptate. Încă o dată au dreptate, ca să zic aşa.

Ascult o interesantă discuţie cu Silviu Brucan şi Stelian Tănase. Se spun multe păreri de reţinut. Deodată, cade una a lui Brucan (necontrazis de Tănase) care mă lasă perplex: Putin, om de dialog, apreciat de apuseni din acest motiv. Ce semne îl vor fi condus spre această concluzie? Putin a apărut tocmai ca un avertisment dat Occidentului. (Noul plan strategic o confirmă din plin.) Revin la părere. Vorba lui Louis Jouvet: "Bizarre! Bizarre!"

Un argument al lui Ion Solacolu, în pomenita discuţie: dacă în vest se dă mai multă importanţă nazismului decât comunismului este pentru că acolo cu nazismul au avut de-a face. Nazismul îi obligă să se întrebe: cum a fost posibil?
Germanii se şi întreabă, nimic de zis. Pentru francezi, întrebările ar fi: cum a fost posibil să fim atât de nepregătiţi, de slabi, cum s-a putut să ne bată măr în câteva săptămâni? Iar după aceea, cum de ne-am supus? N-am prea auzit. Preferă să ne întrebe pe noi: cum de aţi putut?
Revenind la noi... Cearta noastră nu este cu dreapta occidentală care, din cinism, ori realism politic, a făcut afaceri cu statele comunsite şi puţin le-a păsat de victimele lor. N-are rost să culpabilizezi pe cine îţi râde în nas. Cearta noastră e cu acea parte a intelectualităţii de stânga care s-a lăsat îmbrobodită, ori cumpărată cu glorie, de comunişti. În logica, validă, a lui Ion Solacolu, aceasta ar trebui să-şi pună în legătură cu comunismul şi nu cu nazismul întrebarea: cum am putut?
Se pare că n-au timp să şi-o pună fiindcă pericolul e altul acum, şi anume xenofobiile, iar acestea, îl citez pe Ion Solacolu, "fac parte din apanajul extremei drepte". Este şi nu este adevărat. A face din Vadim şi din Ceauşescu extemişti de dreapta e tras de păr. Extremiştii sunt pur şi simplu extremişti. Au spirit totalitar şi vor să extermine pe oricine le stă în cale. Când a scotit că evreii îi stau în cale, Stalin i-a omorât şi pe ei. Miloşevici e extremist de dreapta? Ori ar trebui să spunem comunişti de dreapta despre el şi despre Vadim?
Cât despre faptul că stânga şi nu dreapta a fost sensibilă la ce se întâmpla în răsărit, e adevărat. Cu o precizare: după ce a trecut Soljeniţân pe la Paris.

Când am aflat despre oroarea care a putut să apară în Atac la persoană, fără să primească o replică pe măsură din partea autorităţilor şi a societăţii civile româneşti, am scris că toţi ar trebui să strigăm: în cazul acesta şi noi vrem să fim săpun virtual! şi noi suntem evrei! Acum, când aflu, nu dintr-o foaie de scandal, ci din Les temps modernes şi din Le Monde, că (nu Vadim Tudor, ci) Nicolae Manolescu şi Gabriel Liiceanu sunt marii antisemiţi români şi după ce în acelaşi Le Monde se spune că nu avem voie să alăturăm (cu pioşenie) victimele gulagului victimelor holocaustului, acum, deci, mă simt tentat să rog, cu modestie, să-mi fie adăugat numele pe lista de "antisemiţi". N-o fac fiindcă şi în ghilimele cuvântul rămâne sinistru. N-o fac ca să nu-i jignesc pe prietenii mei evrei. N-o fac din respect pentru autori ca Vladimir Tismăneanu (a se citi, între altele articolul "Costurile utopiei" din 22) care tratează problema în alt mod.