Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Presiunea realului de Cosmin Ciotloş


Evident, în Ana Maria şi îngerii avem un alt Radu Aldulescu. Nu numai prin subiect sau prin mediu, care diferă substanţial de acelea ale romanelor lui precedente, dar şi prin atitudine.

Aici, autorul se profesionalizează, renunţând deliberat la aparenţa de ingenuitate rugoasă a talentului, care atrăsese cu ani în urmă interesul criticilor. Dintr-un om ca toţi oamenii, el devine o instanţă. E bine, e rău? Şi una, şi alta. Că într-adevăr o transformare trebuia să se producă, e lucru cert. Deja reţeta naturaleţii începuse să-şi piardă din eficacitate. Atât cât a fost, succesul Mirilor nemuririi (2006) a fost unul căznit. Dincolo de subtilitate, aceeaşi atmosferă, acelaşi tip de personaje, extrase dintre lumpeni, aceleaşi obsesii şi aceleaşi, previzibile şi ele, ratări. Se uită însă un amănunt: profesionist, Radu Aldulescu s-a arătat chiar de la debut, doar că felul în care se implica până peste cap în materia cărţilor sale făcea ca o asemenea calitate de suprafaţă să treacă neobservată. Acum, ea e prima care se reţine. Şi nu doar din motive conjuncturale. Să începem, totuşi, cu acestea.

Despre ce e vorba? Redactarea romanului Ana Maria şi îngerii a durat exact un an. Chiar dacă ţinem cont de faptul că a fost scris „la comandă", tot e destul de puţin. Povestea acestei „comenzi" (pun ghilimele pentru a evita orice nuanţă peiorativă) e expusă pe scurt de Mădălina Ghiu în nota editorială care însoţeşte cartea. O româncă stabilită în Austria trimite Editurii Cartea Românească un email prin care solicită unui prozator, oricare ar fi acesta, să pună pe hârtie drama vieţii ei, pierderea singurei fiice. Gestul în sine, având ca resort disperarea, nu admite comentarii de nici un fel. Cât despre rezultat, în forma pe care i-a dat-o Radu Aldulescu, şi el trebuie discutat, în ordine morală, cu mănuşi. Din aceeaşi notă aflăm că „deşi lucra la un nou roman, s-a întrerupt şi s-a urcat în primul avion de Viena, ca să salveze o poveste şi să traducă un teribil coşmar în literă scrisă. Să-l neutralizeze, prin forţa cuvântului. Timp de o săptămână, s-a documentat. Laconic, taciturn, preocupat doar de scrisul său, la întoarcere Radu Aldulescu n-a spus decât atât: «Doamna Mariana este o femeie extraordinară. A avut o viaţă tare chinuită. Va ieşi o carte...» Avea nevoie de mult curaj ca să treacă graniţa realităţii, dar s-a apucat fără întârziere de treabă." (p. 7)

Există, undeva între ultimele capitole ale cărţii, un pasaj care conţine in nuce o explicaţie plauzibilă pentru toată această istorie psihologic complicată. Ea stă în nevoia Marianei (greu de spus dacă Mariana-omul sau Mariana-personajul) de a-şi găsi, la şirul de suferinţe prin care a trecut, o seamă de paliative ficţionale. De poveşti care să corespundă măcar pe porţiuni destinului ei, atenuându-i asperităţile şi dându-i astfel un sens. Nu ştiu dacă pasajul cu pricina nu reprezintă contribuţia lui Radu Aldulescu, dacă nu cumva autorul a călcat un pic mai adânc pedala faptelor pentru a accentua convenţia melodramatică impusă. Oricum, o lectură corectă a romanului de aici ar trebui să pornească. De la faptul că, patronând un restaurant ale cărui profituri sunt menite să ţină în frâu lupusul fiicei sale, Mariana urmează fără s-o ştie un scenariu:

„Asta în vreme ce fiică-sa n-ar fi pregetat s-o silească să-şi amintească: de când trecuse graniţa, prima dată în Ungaria, de-a lungul a cincisprezece ani, o luase de la zero în mai multe rânduri, tot încercând, improvizând, căzând, şi ridicându-se şi iar căzând şi luând-o de la capăt. Orice s-ar zice, restaurantul ăla din Ottakring le aştepta chiar pe ele. Au şters praful gros amestecat cu funingine de pe firmă şi au văzut ce scria pe ea: sMariandl, ca să vezi, la Mariana, după care au aflat şi povestea acestui nume, care era de fapt numele unui film de succes din anii 60. Numaidecât au aflat şi care era subiectul filmului de la un funcţionar din primărie: povestea unei femei singure, fără bărbat, cu o fiică, ca să vezi, viaţa lor plină de peripeţii şi încercări grele, care a intrat pe un făgaş prosper şi fericit după ce şi-au deschis o cârciumă. Mariana cu fiică-sa, uite, deveniseră o pildă vie a felului cum viaţa sfârşeşte inevitabil prin a semăna şi a copia la milimetru filmele de duzină. Restaurantul lor nu putea să poarte decât numele poveştii lor. De bună seamă că toate încercările destinului, coclaurii şi mărăcinii prin care-i târâse şi-i tăvălise viaţa, vor fi răscumpăraţi şi încununaţi cu un happy end pe măsură." (pp. 249-250)

Asta este Ana Maria şi îngerii. O încercare de a scoate povestea din tiparele false ale happy endingului şi a-i aduce toate corecţiile, inclusiv valorice, pentru a deveni un sad end adecvat. De la primele rânduri de altfel, se instituie în filigranul romanului un aer de tragedie difuză. Rădăcinile acesteia sunt genealogice, avându-l în prim plan pe bunicul protagonistei, Savu. Acesta ajunge, dintr-un foarte promiţător portar de fotbal, multiplu recidivist. Apoi alcoolic abulic şi aşa mai departe. Nici singura lui fiică, Mariana, n-are, din punctul acesta de vedere, o soartă mai acătării. Deşi înzestrată pentru canto, sfârşeşte într-un ansamblu folcloric, de unde cade direct în braţele unui fante costumat popular, Remus Delea. Cu el o va face pe Ana Maria şi de el va fi escrocată în repetate rânduri până când, de teama consecinţelor penale, va fugi, în anii 80, peste graniţă. Ce i se va întâmpla acolo în primele luni, e specialitatea dintotdeauna a lui Radu Aldulescu. Obişnuinţa îşi reintră în drepturi. (De altfel, paginile acestea sunt şi cel mai bine scrise). Violuri în lanţ, bătăi în lagărul de imigranţi, reţele infracţionale româneşti, răpiri, sechestrări, denunţuri.

Faţă de acestea toate, viaţa Anei Maria (şi implicit a îngerilor anecşi) e destul de ternă: o copilărie scindată între indiferenţa tatălui şi excesul de interes al mamei, câteva maladii grave, aproape fatale, de care scapă ca prin minune, o virginitate pe care, mai ales după instalarea lupusului, aproape că nu e nimeni care să nu i-o impute, vagi accese de lesbianism, o dragoste inexplicabilă pentru un ins complet neinteresant, de nu chiar uşor înapoiat mintal. Dacă se ţine în picioare, această parte a romanului se ţine datorită frumoasei metafore a îngerilor, pe care Radu Aldulescu o foloseşte drept liant acolo unde naraţiunea nu are o coerenţă proprie. Pentru Ana Maria, aproape orice o înconjoară capătă, ca din senin aură. Angelici sunt şi părinţii, şi prietenii, şi inocenţa, ba chiar şi boala, căreia îi conferă în câteva rânduri chip uman.

Principala problemă a romanului vine însă din continua presiune pe care realul o exercită asupra ficţiunii. Ca prozator condiţionat de o poveste întâmplată întocmai, Radu Aldulescu are mai puţine grade de libertate decât în cărţile anterioare. El poate doar să adauge detalii (şi de câteva ori se vede că le adaugă), nu să modifice cursul acţiunii (care se îndreaptă către acelaşi deznodământ). Discrepanţa dintre ce a inventat autorul şi ce i s-a povestit e semnificativă şi, cu o anumită marjă de eroare, cele două stilistici se trădează singure. Intră aşadar în funcţiune un paradox care e specific genului acestuia de romane cu fundal autentic. Anume că realitatea nu e verosimilă.

Sunt destule locurile din Ana Maria şi îngerii în care apar episoade pur şi simplu arbitrare. Intuiţia îmi spune că tocmai acestea sunt cele în care Radu Aldulescu n-a intervenit. Dimpotrivă, cele perfect motivate narativ, care şi rămân în memorie, par să-i aparţină lui şi numai lui.

Şi relele, şi bunele acestei cărţi îi vor folosi însă lui Radu Aldulescu la următoarele.