Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Primul Faulkner (V) de Mircea Mihăieş


FAUNII şi nimfele reprezintă pentru Faulkner un aspect important al naturii umane, care l-a preocupat întreaga lui carieră literară" (Brooks, 1990: 67), ne asigură marele exeget al operei faulkneriene. Perfect adevărat. Însă felul în care tratează scriitorul sugestia mitologică în Soldier's Pay e cu totul diferit. Exemplul dat de Brooks - seducerea de către Donald Mahon, „omul natural", „faunul" care respinge convenţiile sociale, a unei fete incapabilă să stârnească extazul „nimfolepsic" (Emmy are mâinile înroşite de muncă şi e, în general, o fiinţă butucănoasă, ursuză, lipsită de graţie) - nu aminteşte defel repertoriul romantic. Din contră, Faulkner apasă puternic pe formula naturalistă, anticipând câteva din scenele descriptiv-sexuale ale viitoarelor cărţi:

„Aşa că m-am întins pe jos. Nu puteam vedea nimic înafara cerului, şi nu ştiu cât a durat până când dintr-o dată capul lui a apărut în cer, deasupra mea, şi era iarăşi ud şi am văzut razele lunii alunecând pe umerii lui şi pe braţele lui ude, şi m-a privit. Nu-i puteam vedea ochii, dar îi simţeam ca pe nişte lucruri care mă ating. Când se uită la tine, te simţi, nu ştiu cum, ca o pasăre; ca şi cum ţi-ai lua dintr-o dată zborul de pe pământ. Dar acum mai era ceva diferit. Îl auzeam gâfâind ca şi cum ar fi fugit, şi am simţit cum ceva în interiorul meu gâfâie. Îmi era teamă şi nu-mi era teamă. Era ca şi cum totul, în afara noastră, ar fi murit."

Din punct de vedere textual, sugestiile sunt indubitabile. Numai că sensul în care sunt interpretate de Faulkner sugerează orice, dar nu romantism. Nimic bucolic - în ciuda descrierilor de natură - în demersul scriitorului. Drept dovadă, şi Januarius Jones, dublul perfect al lui Donald Mahon - se reflectă în aceeaşi oglindă deformatoare, cu diferenţa că „satirul gras" e privit cu un ochi rău, dispreţuitor, pe când Donald pare să întrupeze varianta solară a aceleiaşi entităţi. Brooks are dreptate - infirmân-du-şi ipoteza - atunci când afirmă că „pentru Jones, sexul e complet intelectualizat" (Brooks, 1990: 70). Asalturile erotice sunt îmbrăcate în montura de lux a livrescului. Motivaţiile personajului sunt, aşadar, mai degrabă intelectuale decât sexuale. Când se concentrează asupra lui Emmy, o face ca un obsedat, astfel încât pasiunea nu mai e pur carnală, ci intră, paranoic, în sfera matematicii. Pentru a complica şi mai mult lucrurile, un personaj susţine că în Jones „predomină femininul, iar cealaltă parte din el e o felină: o femeie cu trupul unui bărbat şi apucăturile unei pisici." Mai mult: „Ar arăta acceptabil, dacă n-ar fi atât de gras - şi dacă şi-ar putea vopsi ochii în altă culoare." Galbenul înfricoşător al privirii îi atestă natura transumană, răceala de reptilă care-şi pândeşte şi atacă pe neaşteptate prada. Faulkner nu rezistă tentaţiei de a-i face acest portret, înecat în aluzii livreşti: „Jones, un Mirandola gras într-o castă nimfolepsie platonică, o orgie religios-sentimentală în tweed cenuşiu, croind o nesinceră, iluzorie articulare de lut umed pe o veche, nestinsă dorinţă, construindu-se pe sine în chip de Fecioară de carton."

Într-o scenă decisivă, el îi mărturiseşte „nimfei" Cecily Saunders: „Nu corpul tău îl vreau." Sfârtecat între dorinţă, lascvitate şi spirit, Jones visează fiinţa perfectă, androginul. Pentru el, Cecily e un epicen, o femeie cu însemnele masculinităţii, un plop asexuat şi un trup transparent, foşnitor asemeni firelor de iarbă şi, prin urmare, inaccesibil. Perversul său joc de cuceritor e dinainte sortit eşecului. Emmy va reprezenta unica lui victorie, pentru că, în felul ei primitiv, agresiv, e singura femeie adevărată, singura în care palpită forţa pământului.

Soldier's Pay,o carte mult mai complicată şi profundă decât pare la prima vedere, reprezintă şi un veritabil tur de forţă în privinţa referinţelor livreşti. Scrisul lui Faulkner stă, în primul rând, pe marea tradiţie poetică şi narativă englezească a secolului al XlX-lea, dar e decisiv deturnată înspre modernism de întâlnirea cu experimentalismul lui James Joyce. La nivel pictural, Faulkner sugerează un univers populat cu figuri desprinse din creaţia decadenţilor englezi. Margaret Powers e descrisă, explicit, ca un personaj descins din seria desenelor lui Aubrey Beardsley - şi nu ne rămâne decât să ghicim care din eroinele aceluia stăruia în mintea lui Faulkner: regina Guinevere? Irodiada? Salomeea? Isolda? Mesalina? Sau vreuna din eroinele semi-abstracte, „Femeia din lună", „Apoteoza", „Pisica neagră"? Oricare dintre ele, sau toate la un loc. Suferinţa crudă şi maternitatea deturnată fac din acest personaj un punct de referinţă în repertoriul marilor apariţii faulkneriene.

Simbolismul apăsat al poeziei lui Swinburne, „micile ironii ale vieţii" născute sub pana lui Thomas Hardy, plăcerea pencilensiană de a pune în mişcare o întreagă galerie de personaje abia schiţate, dar profund încrustate în canavaua socială (descrise, însă, catehetic, ori mizând pe profunzimile vocii interioare, ca la Joyce), ping-pong-ul replicilor parcă decupate din piesele pline de vervă ale lui Oscar Wilde sunt, fără nici un dubiu, englezeşti. După cum, din punctul de vedere al stratificării sociale, structura oraşului Charlestown trimite şi ea o realitate englezească: „localnicii nu sunt individualităţi, ci alcătuiesc un cor compozit; însăşi casa preotului ar putea fi în Anglia, la fel de convingător ca în Georgia; iar structura de clasă a romanului pare să fie adeseori specific englezească." (Millgate, 1966: 66-67)

Dacă adăugăm şi rama expresionistă a marelui poem al lui T. S. Eliot, ajungem la concluzia că „ireala" capitală britanică s-a subdivizat, întinzându-se pe întrega suprafaţă a pământului şi renăscând, cu demonii şi îngerii săi, în sudul american. Suferinţa sufletească profundă a tuturor personajelor - cu excepţia lui Donald Mahon, a cărui suferinţă e fizică -, disperarea, neaşezarea, neputinţa de a-şi găsi un loc doar al lor, felul dezordonat în care trăiesc, visceralitatea agresivă sunt elemente constitutive ale modernităţii ivite din demolarea spaţiului şi valorilor tradiţiei engleze - o tradiţie în egală măsură fascinantă şi opresivă.

Cele doar câteva cuvinte rostite de Donald Mahon pe parcursul straniei sale agonii se estompează sub presiunea dialogurilor, conversaţiilor şi confruntărilor dintre celelalte personaje. Acest Odiseu mut pierde şi bătălia întoarcerii acasă, după ce pierduse şansa apoteozei. El s-a plasat în afara timpului, pentru că timpul fusese deja confiscat de protagoniştii încremeniţi în propria neputinţă sau derută. Luate rând pe rând, personajele romanului se dovedesc a fi supravieţuitori iluzorii, cadavre de cuvinte ce plutesc în derivă pe fluviul abia inventat al disperării moderniste. Axa cărţii se susţine, finalmente, în generozitatea cu totul inexplicabilă a lui Margaret Powers şi a lui Joe Gilligan. Ei sunt singurii eroi cu adevărat pozitivi, al căror motor existenţial e pus în mişcare de generozitate. Indiferent de tensiunile dintre ei, de atracţia sexuală reciprocă, scopul lor primordial este salvarea omului care întrupează valorile perene ale umanităţii: curajul, vitalitatea, obsesia naturalului. Ei sunt, prin excelenţă, agenţii binelui într-un univers deja intrat într-o rapidă stare de descompunere.

Toate aceste perspective coexistă în roman pe fondul bătăliei decisive a autorului cu propriile ambiţii şi limitări. Soldier's Pay e memorabila uvertură la o operă copleşitoare, care va şti să speculeze cu maximă eficacitate resursele oferite de lumea aflată la o răspântie a evoluţiei/involuţiei sale. Nostalgia nu e, totuşi, suficient de puternică pentru a-l împinge la concluziile deprimante din marile cărţi. Ştim, însă, de acum, că omul nu doar că va supravieţui, dar va şi învinge. Care e preţul acestor victorii, vom afla. Deocamdată, din depărtare, dintr-un tărâm care nu e încă Yoknapatawpha, scriitorul a arătat că, la nici treizeci de ani, departe de-a fi un simplu cadet - aşa cum a fost câteva luni în aviaţia canadiană, şi aşa cum e unul din alter-ego-urile sale din roman, Julian Lowe -, William Faulkner e deja, de la prima carte, generalul unei armate în plină expansiune.