Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Primăvara la Praga de Dinu Flămând

În august 68 am cunoscut o femeie cu simțul istoriei,
dădea de băut la toată lumea pe gratis
în bufetul din gara Sărățel, nod de cale ferată
din Transilvania mea.
Intrase Armata Roșie să elibereze Praga de propriile-i
iluzii,
eu nu aveam habar de nimic, eram student în vacanță,
reveneam
cu amoruri încâlcite spre casă, între ce-ar fi să fac
și ce-ar fi să îndrăznesc să fac.
Praga era undeva-n Patagonia, sufletul meu locuia în
norul
propriei mele confuzii,
ea plângea.
Plângea fără să se explice și ne dădea pe gratis
amintindu-și probabil gustul laptelui ars
ce dăduse și altădată în foc
la umflarea istoriei,
presimțind că războiul putea să înceapă
în orice clipă, căci urticaria puterii iritase din nou
Kremlinul,
iar soldații roșii zăreau din nou prin turela tancurilor
Mala Strana.
|la al nostru urla prin microfoanele stației,
zicea că se întâmplase ceva inadmisibil;
îl ascultam pentru prima dată cu o vagă atenție
întrebându-mă ce zeu al comediei
sufla patetic în trâmbița lui peltică.
Încă mai circulau pe la noi vechi locomotive,
era manevrată vaca de fier spre pompa de apă,
iar după ce-o adăpau urma să schimbăm noi linia.
Dar s-au scurs ani buni până să trecem pe altă linie.
Iar apoi a durat ceva până să ajung eu la Praga,
să pipăi arsura lăsată de Palach aici pe o piatră
în piața autocombustiei Vaclavak,
unde mă aflu acum, încăși mai confuz în vecinătatea
lui Jan Hus, cel turnat în bronzul revoltei sale,
mirat, totuși, să constat că aerul comunismului
nu erodase insolenta melancolie barocă
a orașului, iar podurile sale continuă
să salte ca niște canguri de pe un mal pe altul.
Merg cu tine, și de mânăși în imaginație,
spre casa lui Holan din Campa, să mângâiem ochii
efigiei sale
pe zid, cum spunea el că se cuvine să freci ochii banilor,
pe vremea când muțenia lui imposibil de consolat
ataca de sub pod trecătorii.
Te va numi Gordana sau Maria Maria,
sau Oana Mihaela sau Luniana,
adică femeie-femeie, așa cum un graur e oriolus oriolus,
hamletizând despre imposibil, în vreme ce eu
voi continua să pășesc aproape de tine
îndepărtându-mă de orice șansă de a-ți sta aproape.
Trebuie să te prezint lui Holan întrucât primăvara
a devenit subitul miracol aici la Praga
în recapitularea mea și în mersul meu ezitant
spre trecutul meu,
când mă izbesc de fantomele mele interioare
ca de umerii trecătorilor pe Podul Carol, unde
din toate statuile negre se holbează amurgul;
în timp ce perlele cascadelor de pe Vâltava
prelungesc zâmbetul luminos al ochiului tău din dreapta,
fiindcă în cel din stânga locuiesc eu simțind trepidația
caldă a umărului tău ce se lasă docil sub palma mea.
Cu o baghetă magică îl convoci pe Smetana
împreună cu legănarea sonoră a fluviului prin câmpiile
Boemiei,
iar o invizibilă ceață trece prin ecluzele după-amiezii
de la suflet la suflet – și aceeași levitație
ne ține în aer deasupra Castelului
în timp ce eu continui să îmbătrânesc obscur.
Și mai continui să pun în cuvinte
ezitarea celui care-și negociază emoțiile, deși nu are
altă cale decât să le cheltuiască,
știind că frumusețea ta intangibilă tolerează
ca pe un indefinit și destul de ridicol exil
mersul meu ce vrea sățină pasul cu mersul tău,
iar dacă un rest de înțelepciune va fi rămas
în această subită inflamare a pasiunii mele,
tot nu ar însemna altceva decât să dau mâna
cu timiditatea din spaima concupiscenței mele.
Nu voi încerca să-înțeleg ce se-ntâmplă în mintea
misterului
când e confiscat de misticismul horoscopic
al coafezelor
care susțin că destinul trasează asemenea întâlniri,
dar admit, iată, că iraționalul
e prietenul meu în această subită înflăcărare,
iar cel care în mine mi se împotrivește nu are decât
să bea vinul meu din paharul meu
și apoi să mai ceară unul
deși nimica nu se mai dă pe gratis.
În ceafa ta nările mele freamătă respirând lacome
ca botul calului în traista lui cu ovăz
fotografiat de turiști
aici pe străzile lenevelii crepusculare,
și mă văd deodată plonjând în vârtejul de sub cascadă
înecat de această muzică irizată,
iar tot felul de întrebări îmi ies bulbucind prin ochi,
prin urechi, prin fisurile unor amintiri: cum, când și de
unde
s-au adunat și s-a dus toate în tot acest timp?
și de ce strălucesc nimbate de emoția resemnării
toate vechile mele elanuri?
sau unde să fie începutul prezentului, chiar de acolo
să-mi fixez eu din nou plecarea?
Și ubi sunt qui ante nos, cu porii din pielea lor vizitați
de porii
din pielea mea, de pe vremea când transpirația din palma
mea naviga
fierbinte prin transpirația altor palme, în acele veri când
dogoarea
emoțiilor mele se amesteca cu mirajul
altor emoții, din alte amiezi infinite,
și de ce unele promisiuni incredibile
sar să ne tragă de guler din cascadele sub care ne
înecăm,
iar cea dintâi respirație odată ieșiți la aer
rămâne doar ciudata bucurie a semi-înecului?
Știu că nu pot vinde nimănui această furie,
nici să pornesc galopând în amonte pe acest fluviu
spre pragurile sonore ale tulburelor emoții
de la începutul emoție,
de n-ar exista misterul fotosintezei care mă face
să devin frunză absorbind iradierea luminii tale
ce inundă primăvara la Praga.
Altfel, de multă vreme traversa pe diagonala ochiului
meu câte una
din acele puella defututa, fără ca odi et amo să mai
consimt
cu toată mândria (fieri sentio), țanțoș arătându-mă
și prezent și viu
în deplinătatea puterilor mele – brav Catullus!
Și am văzut că apostolii de la orologiul solar ezitau
să-și înceapă hora,
sau mi se părea mie că așteptau să trecem pe-acolo
și să ne ia
cu ei în vârtejul timpului. Sigur este că ceva mă trage
acum pe deasupra acestor ape, iar Kafka mă transportă
fluierând pe umerii statuii sale oribile, și Golemul pare
să mă iubească, ba chiar și stăpânul Castelului îmi
promite
o audiență, cât să-mi explice că amânarea este un
amăgitor
dar al timpului, iar la urmă sarcastic mă va îndemna
să mă resemnez întrucât nicidecum
mentula conatur Pipleum scandere montem...
Poate și aspra mea iubire pentru atâtea Lesbii a urlat
pe la ușile
frustrărilor indecente,
dar umil și chiar blând mă face aerul acestei taverne
unde la masa mea stau Holan și Catullus
împreună cu tine.
Altfel, chiar și închiși, ochii tăi luminează
jucându-se cu reflexele fluviului ce îți curge direct în gură;
iar eu presimt că se întâmplă ceva mai mult decât să
încerc
din instinct să umblu la trusa mea cu metafore
și prestidigitații de vorbe, din cele obișnuite
la îndemâna unui flămând poet, cutia mea
de pantofar lustragiu ce mă ajutase să mai cerșesc
iubire și în trecut, numai cât să mă văd cu sacii
urcați în căruță. Nu...
Dar ce oare? Și de unde această invazie, sau perfida
spadă de transpirație rece din coloana mea cea fierbinte,
și de ce bâțâie piciorul meu în piciorul meu nemișcat,
și de ce dau din mâini prin aer, deși umerii mei au
înțepenit,
sau mă văd încercând să prind sunetul acestui poem
cum aș da după muște, însă numai
fărâmițându-l absent între degete, ca pe un rest de pâine
uitat pe masă de sătuii care mă precedaseră?
Oare e ceva de-înțeles? Când primăvara ta e la Praga
trebuie să fii și tu la Praga, să nu lași ocazia
cu mâna întinsă, și nu îți scrie Kafka scrisorile
pentru Milena ta... chiar dacă în fața instanțelor proletare
tot el altădată îți făcuse cadou absurdul
când și condamnarea ta păruse definitivă
în colonia penitenciară a unei foste patrii...
Iar dacă nu vezi în capriciile destinului chiar marele dar
al unei vieți disperate, degeaba mai lipăi vinul,
și degeaba ai luat-o pe calea ferată,
cu sau fără bilet,
iar acum degeaba aștepți că plătești, numai cât să te
liniștești
că n-ai să rămâi dator; chiar iluzionându-te că prin
scrotul tău
electricitatea statică încă mai pune mușchiul batracianului
să zvâcnească?
Primăvara la Praga este un anotimp în sine,
el te ajută să înțelegi că s-a încheiat primăvara,
când anotimpurile încep să fie doar repetiția
inerției bogate de a trăi.
Dar apoi ce urmează?
Chiar prea târziului să fie revelația? Pânăși războiul
de-ar izbucni acum (ceea ce încă în timpul vieții mele
devine din nou posibil, observând cât de tare-i furnică
orgoliul
pe imbecilii aleși de noi să distrugă totul, curentați de
placide
senzații în boașe, cu ego-ul lor cel galvanizat), nici nu
mi-ar păsa...
Aș lua trenul
iar cu capul pe geam în direcția mersului
mult mai precaut acum mi-așține ochii
aproape închiși – știind
că doar zgurăși fum scot locomotivele viitorului
și privind înainte de la o vreme începi
să vezi numai ceea ce se îndepărtează de tine.
Iar la ultima stație, aceiași feroviari greoi
strecurându-se printre șine, balansându-și felinarele
cu lumini obscure,
mereu nemulțumiți de prezența noastră,
mormăind – ca de obicei – și
continuând să inspecteze același sistem cu inexplicabile
treceri
pe șine drepte și curbe, și cu semnale galbene înțelese
numai de ei
cei atât de inventivi în dezastre și catastrofe,
ei,
robotind pe la macazurile noastre
pe la al meu,
în timp ce tu vei continua să îmi faci cu mâna... 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara