Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Din Cartea cu fleacuri:
Prioritatea numărul unu de Livius Ciocarlie

Adorno îmi reaminteşte verbul de care mi-e plină copilăria: a se revanşa. A nu întârzia să faci un cadou sau un serviciu cui ţi-a făcut un cadou sau un serviciu. "Revanşă", spune dicţionarul, este acţiunea de a răspunde cu aceeaşi monedă la răul ce ţi s-a făcut. N-aş spune, totuşi, că a te revanşa înseamnă a te răzbuna. Înseamnă a anula puterea pe care donatorul, prestatorul de serviciu, şi-a câştigat-o asupra ta.

"Pentru că eşti un client important şi satisfacţia ta este prioritatea numărul unu pentru noi, îţi oferim minute nelimitate, pentru a putea vorbi GRATUIT!" Aşa mi se adresează, "cu prietenie", Yorgos Ioannidis, noul director general de la Telecom. Îmi place stilul ăsta direct. Ce mai atâta "dumneavoastră", oricât aş fiu eu de "important"!

Citesc într-o cronică a lui Paul Cernat, despre Săpunul lui Leopold Bloom al Norei Iuga, rânduri care, mutatis mutandis, s-ar potrivi, cred, şi în legătură cu Clopotul scufundat: "Prea multă paradă (ostentativă) de imaginaţie stilistică, prea multă exhibiţie frivolă în materie de ‘tehnici' şi ‘procedee' moderne, prea multe obscurităţi inutile. (...) Sigur, s-ar putea invoca în replică argumentul heterotopiei postmoderne, al fragmentului care devine autonom în raport cu întregul. Mă tem însă că ostentaţia etalării unor registre extrem de diferite trădează o nesiguranţă în manipularea lor, miza existenţială a cărţii fiind bruiată de ispita verbozităţii, a literaturizării în gol." Ar fi un exemplu despre cum îmbătrâneşte o carte interesantă, nesusţinută până la capăt de talent.

Plăcut în a scrie o carte este că nimic nu te obligă s-o faci.
Curioasă devenire, generalizată, a verbului "a creşte". Cineva scrie: "...puţină angoasă creşte plăcerea." De ce n-o "măreşte", nu pot, bătrân reacţionar, să înţeleg.

Uneori foloseau informaţia într-un fel ameţitor. În ianuarie 1980 se rezumă o convorbire din cabinet între mine şi două "cetăţene". Fleacuri despre orele ţinute. Şi acum citez: "Obiectivul a ieşit din încăpere. C1 şi C2 discută banalităţi. Obiectivul se reîntoarce. C1 şi C2 pleacă. În încăpere nu se mai poartă discuţii. Se aud doar mici zgomote." Raportul e trimis cuiva care subliniază "a ieşit din încăpere" şi "se aud doar mici zgomote". Pune o rezoluţie adresată unui locotenent-colonel: "-urgent cu planul pentru combinaţia ordonată". Ce altceva poţi să înţelegi decât că ieşirea mea temporară şi acele mici zgomote l-au pus pe jar. Poate a părut suspect şi faptul că, rămas singur, nu monologam cu voce tare despre ce blăstămăţii proiectam.
Despre nimic de pe lumea asta n-aş spune "lucrurile stau aşa", ci numai că ele pot sta "şi" aşa.

Matei, în Un fel de jurnal: "...uităm repede ce-am scris (...). Evident, putem citi, reciti." Nu mi se întâmplă. Ce am uitat e bun uitat. Şi uit aproape tot. Atunci, ce motivaţie am ? Plăcerea de a scrie, imaginea nebuloasă, lacunară, a unui şir de volume şi vanitatea, minată de frustrări. Asta, pentru mine. În sine, ce înseamnă scrisul ? Ce ştiu eu!

"Când datele sunt suprimate şi, odată cu ele, dispare sugestia de cronologie, povestea se evaporă şi ceea ce rămâne e filosofie (morală), gândire plângătoare, mărturia distilată a unei mari uri / iubiri de sine." Dispare sugestia de cronologie ? Poate. Povestea, din capul locului nu există. Înainte, era o desfăşurare împrăştiată, stând pe loc. Era ca săgeata lui Zenon. Acum, nici atât. Nu se întâmplă, nu continuă nimic altceva decât că trăiesc. Ură de sine ? Nu. N-am atâta energie. Mai mici sau mai mari reproşuri ce-mi fac. Iubire de sine? Poate, inconştient. Sigur, mai bine zis. Şi mai sigur: egocentrism. Filozofie morală, gândire? Plângăreaţă, într-adevăr.
Fundamental frivol. La prânz, T despre frica de moarte. Iar eu îmi spun: n-am să mai văd Turul Franţei, n-am să mai asist la turneul de la Wimbledon. Mă şi întreb: înainte, când nu se vedeau, ce vedeam?
Astăzi mi-am amintit că profesoara căreia, studenţi, îi ziceam "baba", abia dacă împlinise cincizeci de ani.
Am, dintotdeauna, două porniri. Una naturală şi una formată prin educaţie. Natural îmi e să nu fac nimic. Formaţia, junimistă, mă determină să cred că merită să laşi ceva în urma ta. Impulsurile s-au contrapus tot timpul. Cum e normal, natura învinge, aproape că a şi învins.

Matei Călinescu: "Modernitatea: libertate şi vid." Exact.
Sunt un fel de cretan. Dacă îmi amintesc ceva, înseamnă că deformez.
Mă întreb dacă să "crezi" în absenţă, inautenticitate, vid e nociv. Dacă m-ar învinui cineva că sunt dizolvant, i-aş răspunde cam ca Chopin care, solicitat să cânte după un dineu, a spus: "Am mâncat atât de puţin..." M-au citit atât de puţini!
M.C. despre caietele lui Valery: "Aproape totul e citabil, dar ansamblul e ilizibil: pulbere de sclipiri de gheaţă într-un vacuum. Imposibil să creezi între ele legătura unei poveşti, a unei drame (fie şi pur intelectuală), a unui simplu scenariu narativ."

Bolnavă, femeia de la pâine n-a mai apărut. În locul ei, o acritură. Poţi s-o şi înţelegi. Clienţii o întreabă când se întoarce cealaltă. Îi stă în gât.
Există jurnale meteorologice. În acest iunie s-ar scrie: cald, şi mai cald, foarte cald, îngrozitor de cald. (Iar Carol I: enorm de cald.) Se moare pe stradă. Ar fi o idee: în locul unei cutii de diazepam, o plimbare la şosea.
Cineva mă crede pe cuvânt că uneori nu gândesc. De fapt, lucrurile stau pe dos.
Mare prostie să te duci la medic când nu te doare nimic. Control. Bineînţeles, ieşi bolnav. Mâine, analize ("Să ne lămurim."). "La mine veniţi, cu rezultatele, luni." Singura satisfacţie, ca pe vremea când îmi bandajam genunchiul zgâriat ca să se ghicească ce meci grozav jucasem: n-a fost preinfarct (atunci, cândva). Noţiunea asta nu există. De-a binelea, infarct. Dar altă înţelegere aveam cu inima, nu să mă bage în spital.

Cioran e un bun exemplu despre ce înseamnă pentru un scriitor să-şi impună constrângeri. Să devii autor plauzibil într-o limbă învăţată bine abia la maturitate s-a mai văzut. Să devii, în aceleaşi condiţii, stilist al unei limbi cu care nu aveai afinităţi, parcă nu. Dintr-un liric dezmăţat - "despălurat", ar fi zis mama -, un prozator foarte bine controlat. Controlat nu numai în frază, ci şi în felul de a fi excesiv. În aşa fel, încât cititorul se poate identifica cu el, în loc să-şi spună dă-l încolo, că ori se preface, ori e nebun!

Gândul de a umbla pe la doctori, atunci când nu te doare nimic, e mai puternic decât orice diazepam. De aceea, profitând de insomnie, am hotărât să nu mă mai duc. Nu-i nevoie să trăiesc o sută de ani. Din păcate, cu T nu e la fel. Ea e tot mai şubredă, cu fiecare an.

Citesc într-o cronică: "Cu X, şi nu numai cu el, literatura noastră pare, din fericire, să se despartă de complexul genialităţii şi al capodoperei, reapropiindu-se de cititor." De aceea avem o literatură bună, din 2000 încoace, şi, deocamdată, nici un mare scriitor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara