Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Privind înapoi, fără mînie de Nicolae Manolescu

La mijlocul lui martie se vor împlini patru decenii de cînd G. Ivaşcu mi-a încredinţat cronica literară a Contemporanului. Am povestit de mai multe ori cum am ajuns, student în ultimul an de facultate, şi după un examen cu profesorul meu, să scriu regulat la cea mai importantă publicaţie culturală a vremii, alături de G. Călinescu, pe care-l imitam cu fervoare, de T. Arghezi, de Al. Piru şi de alte somităţi. Unele detalii ale acestui început de carieră le ţin bine minte. Altele, le-am uitat. Încerc, evocînd, să-mi răspund mie însumi la cîteva întrebări. Privesc înapoi, fără mînie: cu o anume curiozitate calmă şi hotărît dezinteresată.

    Îmi este extrem de neclar astăzi cum îmi alegeam cărţile pentru cronică. Nu eram, în 1962, ceea ce se cheamă un cititor de literatură română contemporană. Cărţile româneşti din deceniul al şaselea pe care le citisem se pot număra, cred, pe degetele de la mîini. Nu cunoşteam personal nici un scriitor sau critic, exceptîndu-i pe cei care-mi fuseseră profesori la facultate. Am căutat să profit din plin de asta, ca şi de faptul că locuiam la Cîmpina şi veneam în Bucureşti doar cît să-mi ţin orele la facultate (din toamna lui 1963). Pe G. Ivaşcu îl vedeam rar. Instinctul îmi spunea că e mai bine să-l ocolesc. De cîte ori ne întîlneam, fie şi din întîmplare, îşi "amintea" că n-am scris despre una sau alta din apariţiile recente. Nu mă obliga s-o fac. Îşi dădea probabil seama că, încăpăţînat ca un catîr, şi orgolios pe deasupra, cum eram, n-avea nici o şansă dacă ar fi vrut să-mi impună la ce (sau cum) să scriu. Se mulţumea să-mi sugereze. S-a abătut de la această regulă spontană doar de două-trei ori. Problema mea era că, ignorînd viaţa literară, ignoram şi o mulţime de lucruri care mi-ar fi fost de folos în alegerea cărţilor pentru cronică. Eugen Luca, redactorul de specialitate al Contemporanului, căruia îi înmînam articolele, n-avea nici un chef să intervină între mine şi Ivaşcu. Îmi citea textele cu creionul în mînă şi îşi permitea foarte rar unele observaţii. Toate, facultative. Era un om decent şi fără pretenţii. Mormăia în timp ce mă citea, dar nu decidea dacă articolele "intră" ori nu.

    Revin la întrebarea care nu-mi dă pace: în ce fel îmi alegeam cărţile? Apariţiile nici nu erau aşa de multe ca azi. Departe de asta. Nu era posibil vreun embarras de choix. Din contra, adesea nu prea aveam la ce să scriu. Mă refer îndeosebi la primii ani ai deceniului în care am debutat. Ulterior, lucrurile vor sta altfel. Recitind cronicile, îmi dau seama că selecţia a fost, în bună măsură, rodul hazardului. Cel puţin pentru un timp, nu întrezăresc un criteriu limpede. Mai încolo criteriul valorii începe să joace un rol. Nu voi mai scrie despre orice sau despre oricine. Exceptînd "execuţiile", dar şi chiar şi în cazul lor preferînd ca autorul să fie un nume. N-ai de ce să transformi neantul în praf. O selecţie oarecum se va întîmpla cînd cronicile vor începe să se bazeze pe judecăţi. Cele dintîi, cîteva zeci, poate, sînt mai degrabă descriptive. Aprecierea e de obicei în ele implicită, ori pur şi simplu făcută în aşa fel încît să reiasă din context. Nici chiar articolele care au stîrnit reacţii, fiindcă au părut distrugătoare, cum ar fi cel despre viziunea reportericească în proza lui Radu Cosaşu şi Nicolae Ţic, din vara lui 1962, nu conţine negaţii deschise. Mă aşteptam, recitindu-l, să descopăr fiara care-l scrisese. Nici gînd. Era politicos şi rece.

    Oare citeam şi alte cărţi ale autorului în afara celei pe care o comentam? Uneori, da. Însă în multe cazuri nu aveam timpul necesar. Sigur, după cîţiva ani, îmi va fi mai uşor, o parte din trecutul scriitorului fiind legat de trecutul meu, dar iniţial m-am bazat pe intuiţie, ca să nu greşesc. Într-un fel, am avut noroc: debutam odată cu o epocă nouă, începuturile mele fiind şi ale literaturii. Situaţia este întrucîtva similară cu aceea de după 1989. Într-o literatură aşezată, organică, altfel se petrec lucrurile. Trebuie să recunosc că perioada postdogmatică, în care o literatură adevărată lua fiinţă, după decenii de impostură, a jucat în favoarea noastră, a tinerilor critici. Ea ne permitea oarecare entuziasm juvenil, destulă naivitate şi ne ascundea carenţele de informaţie culturală.

    Asta mă face pînă la un punct înţelegător cu tinerii critici din deceniul scurs de la revoluţie. Şi ei trăiesc sentimentul că literatura o ia, împreună cu ei, încă o dată, de la început. Le recomand însă o anume prudenţă în comparaţia, posibilă, dar neîntemeiată deplin, dintre anii '60 şi anii '90: noi veneam cu adevărat după un gol literar, în care valorile fuseseră mai rare decît stelele din univers; ei vin după o perioadă care nu duce deloc lipsă de poeţi, romancieri, eseişti, istorici literari sau dramaturgi valoroşi. Sensul schimbării nu este acelaşi astăzi ca şi ieri. Am recurs, în Contradicţie, la exemplul lui Maiorescu pentru acest sentiment al începutului absolut care ar caracteriza cîteva dintre generaţiile noastre literare. L-am avut şi noi, generaţia '60, îl are, văd, şi generaţia actuală. Atenţie însă! Comparaison, n'est pas raison. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara