Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Privirea laterală de Irina Petraş

Hanna Bota, Poeme hindice, Editura Limes, Cluj-Floreşti, 2013, 72 pag.

Hanna Bota scrie cărţi ale descoperirii de sine prin Celălalt, prin Ceilalţi. Cum am mai spus-o şi altă dată, această mare şi veche temă are, în cazul ei, o rezolvare aparte, căci Celălalt este nu doar cel din vecinătate, ci şi, mai ales, cel de foarte departe, trăitor în orizonturi exotice, acolo unde diferenţa e stridentă şi numai privirea laterală (în mai multele sensuri ale acesteia, inclusiv cel antropologic al efortului de a se pune pe sine în locul celuilalt pentru a-i descifra perspectiva, neliniştile, modelul de lume) poate conduce spre miezul tare al fiinţei. Instrumentele de cunoaştere şi interpretare pe care le-a acumulat în timp: literatură, etnologie, antropologie culturală, teologie, lucrează împreună, fără să se incomodeze, căci niciunul nu e unic şi definitiv, ci cale în plus de a proba uluitoarea diversitate a lumii şi derutanta libertate a lecturilor pe care aceasta le suportă. Hanna Bota nu se mulţumeşte cu privirea focalizată, ghidată strict de regulile ştiinţei sale, ci tentează paşi lăturalnici, sensuri derivate, improvizează interdisciplinar. Ezitând bogat între poezie, proză şi eseu, scrisul său se împarte între scrutarea metodică, pedantă a celorlalţi şi sondarea propriilor necunoscute. Mai nou, publică volume-pereche. O carte de proză apare aproape deodată cu una de poezie, reluare menită să lărgească şi mai mult sensurile, să conoteze vitraliat, rupând parte dintre legăturile abia stabilite cu un timp şi un spaţiu anume. Astfel, Poeme pentru Yerutonga, 2009, a avut în ecou Ultimul canibal. Jurnal de antropolog, 2011 (să amintesc, în paranteză, şi replica lui Petre Tănăsoaica, din Femeia lui Yerutonga, dar şi recenta şi insolita carte de „critică teatralizată” a lui Emil Lungeanu, Omul exotic. Odiseea literară a Hannei Bota). Amândouă cărţile Hannei ne purtau în insulele Vanuatu din Pacific, iar Yerutonga era numele inventat de autoare pentru „omul pe care l-am descoperit în Noile Hebride, arhipelagul celor 83 de insule sub forma literei Y, din Pacificul de Sud”. Anul acesta, experienţa se repetă. Poemele hindice apar deodată cu romanul Dansând pe Gange (eLiteratura, 2013). Acesta din urmă, spuneam într-un cuvânt de însoţire, este un nou jurnal eseistic de călătorie, cu inserţii poematice şi desfăşurări epice. Povestea căutării de sine prin iubire a Laviniei, tânără muziciană româncă, se petrece în ţara sa, mai întâi, în India şi Italia, apoi, într-o curgere de întâmplări învolburate, rătăcitor-iniţiatice, între Occident şi Orient, cu toate simţurile în alertă. Apa e motivul central al cărţii. De la Dunăre la Gange, de la lacrimă la diluviu, izvor susurând ori val înfuriat, ea e simbol al vieţii, al luptei pentru supravieţuire şi pentru închegarea unui oricât de firav rost. Tot ea traduce reverii identitare, coşmaruri negre, tensiuni şi crize. Vârtejul explorării de sine îşi asumă traversarea întunericului ca singur drum la îndemână spre lumină, drum „desenat în tine ca o hartă a direcţiei către comoara de mare preţ” şi ezitând benefic între realitate şi ficţiune, cu irizări fantastice şi nenumărate uşi (între)deschise deo parte şi de cealaltă a înaintării destinale. Cartea de poeme nu repetă povestea, ci îi dă o nouă lectură, mai lapidară şi mai ambiguă, în căutare de esenţe şi învăţături. Căci Hanna Bota scrie ca să înţeleagă şi să spună mai departe, repetat şi cu un mic aplomb didactic în ton. În plus, ea nu e niciodată satisfăcută de ceea ce tocmai a înţeles. Întrebările ei „de plastic”, cum le numeşte, se pun fără-ncetare, europeana încearcă să aducă faţă în faţă două culturi, să le testeze compatibilităţile, deloc dispusă să uite ce o defineşte, chiar dacă iubirea intervine ca invitaţie la amnezie („eu încă te aştept fără să mă vindec vreodată / de sindromul furtunilor în inimă”): „am pus în pungi de plastic toată ştiinţa mea / atârnând ca o legătură de cărţi cumpărate de la librărie / şi-am abandonat-o lângă fluviul tău sfânt / sunt momente / credemă / sunt momente când îmi doresc să fiu doar carne şi sânge – fără de raţiune / şi fără puhoiul de gânduri / blaga al nostru a împletit nestrivitele corole cu goruni / nichita şi-a zburat ideile şi necuvintele / blandiana ploile / mi-ai spus să merg mai departe liberă / în acest anotimp m-am trezit faţă în faţă cu-o nouă poartă / ca o promisiune pentru calea ce-aş putea-o găsi / dincolo de ea / india / azi mă întreb voi umbla oare pe cărarea mea / recunoscând-o / sau voi înnoda drumurile”; „ţine-mă în îmbrăţişare / mai strâns ţine-mă / aş putea să scap din strânsoare şi să / răsar ca shiva al vostru dansând cu o mie de braţe / şi n-aş mai şti cine e în templu / să mă ascund ca în povestea noastră – manole în mănăstire / înzidind pe ana degeaba / noi doi înviaţi în aceeaşi cuşcă ferecată / tu Hindu şi eu Europa”. Livrescul nu e ocolit, ci utilizat pentru a adăuga un bemol sentimentelor. Scopul ultim e facerea cărţii ca mărturie a încă unui drum parcurs spre sine. Călătoria iniţiatică a Hannei Bota nu are, deocamdată, capăt: „iubesc gările / chiar şi pe acelea pustii / forfota neliniştii / taina drumului nou / roţile mari lovite / într-un clic de metal”.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara