Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Procesul Nobelului pentru literatură 2000: Pro şi contra Gao Xingjian de Florentina Vişan


Unul dintre principalele motive ale celor ce s-au arătat foarte surprinşi la decernarea Nobelului pentru literatură lui Gao Xingjian îl constituie gradul slab al notorietăţii acestuia. S-a spus că este un scriitor practic necunoscut, nu doar cititorilor de rând, dar chiar mediilor literare şi sinologilor, cu excepţia celor francezi şi suedezi. Mai mult, necunoscut în ţara de origine, unde romanele sale scrise după 1988 nu au fost publicate, iar scrierile mai vechi, piesele de teatru de exemplu, sînt simple consemnări în istoria literaturii.
Cele mai puternice reacţii în acest sens au venit pe de o parte din Anglia, unde în mass-media scriitorul premiat a fost prezentat ca dramaturg, notabil doar prin cîteva piese de teatru absurd, pe de altă parte, din China, unde vehemenţa contestării sale a atins cote impresionante. Dacă în ziarele englezeşti se vorbeşte de încă alţi 6 dramaturgi care ar fi meritat premiul mai mult decît Gao Xingjian, reprezentanţi ai Asociaţiei Scriitorilor Chinezi vorbesc de cîteva sute de scriitori chinezi mai buni decît el. Şi în America, Gao Xingjian e foarte puţin cunoscut şi, pentru a putea fi prezentat cît de cît publicului, s-a apelat la criticul Li Oufan, venit din Taiwan ca profesor invitat, care s-a rezumat să-l numească pe proaspătul laureat - un autentic scriitor al exilului.
Necunoaştere, frustrare, invidie pură, sau într-adevăr hazard şi totală subiectivitate în acordarea Nobelului? Nici n-ar fi pentru prima dată cînd se întîmplă aşa ceva, arată Cao Changqing, critic chinez care, amintind de nedreptatea făcută lui Tolstoi acum un secol, instrumentează un adevărat proces al Nobelului pentru literatură pe anul 2000. Într-un articol fulminant intitulat sugestiv Şase elemente întîmplătoare care i-au ţesut haine împăratului, Cao Changqing porneşte de la o afirmaţie netă: Gao Xingjian este un scriitor mediocru căruia i s-a acordat premiul datorită unor factori de conjunctură constituiţi într-un adevărat joc al hazardului. Analizînd elementele care au făcut posibilă "eroarea" premierii lui Gao Xingjian, Cao Changqing porneşte de la existenţa unei anumite presiuni resimţite de Academia suedeză, presiune datorată a ceea ce s-ar putea numi "complexul chinez al Nobelului". O literatură prestigioasă, care a cunoscut în ultimele decenii mari succese, fie în domeniul romanului în China continentală, fie în cel al poeziei în Taiwan, rămăsese total ignorată. O literatură, e drept, foarte puţin popularizată prin traducerile care, în marea lor majoritate, au preferat poezia şi romanele clasice. Exista deci în conştiinţa juriului o sensibilizare favorabilă Chinei, căreia i se cuvenea un gest de corectitudine politică. Acest fapt a făcut posibilă opţiunea pentru un scriitor din lumea a treia, dar spre deosebire de astfel de cazuri din trecut (vezi cazul lui Naghib Mahfuz de exemplu), nu a fost ales un scriitor care scria în propria lui ţară şi doar în propria lui limbă, un scriitor cunoscut şi cu un prestigiu deja consolidat în propria cultură.
Academia suedeză nici nu a avut cum să se informeze direct asupra valorilor din literatura chineză contemporană, referinţele i-au fost furnizate de reputatul sinolog G. Malmqvist, membru al Academiei din 1985. Traducător al lui Gao Xingjian, acesta a reuşit să-l menţină pe lista scurtă a celor cinci finalişti, ale căror opere urmau să fie citite de membrii juriului în numai trei luni de zile. Cao Changqing pune la îndoială nu doar capacitatea juriului de a citi într-un timp atît de scurt operele celor propuşi pentru premiere, dar şi competenţa evaluativă a lui Malmqvist însuşi, care, specialist în literatură veche, recunoaşte că nu este familiarizat decît cu o mică parte din scriitorii chinezi contemporani. Cum a putut atunci juriul să aibă măsura valorii lui Gao Xingjian, valoare pe care a apreciat-o ca fundamentală pentru dezvoltarea limbii şi literaturii chineze? Este evident că premierea s-a făcut pe baza opiniei lui Malmqvist, opinie bineînţeles subiectivă, căci cum ar putea fi traducătorul un arbitru imparţial, se întreabă retoric Cao Changqing. Şi la urma urmei are el dreptul să se pronunţe în numele criticii şi al cititorilor? Practic necunoscut, premiatul Nobel 2000, nu are nici acum, la cîteva luni de la premiere, articole care să-i analizeze romanele, arată Cao, astfel încît a rămas doar aprecierea lui Malmqvist care a prezentat romanul Muntele inimii într-un mod foarte original: nici tradiţional, nici încadrabil în vreunul din curentele moderne.
Chiar dacă explicaţiile date scenariului premierii sînt în parte plauzibile, atitudinea de totală discreditare adoptată de Cao Changqing este evidentă, sare în ochi reaua sa credinţă. De exemplu, chiar referirea ironică la definirea romanului Muntele inimii făcută de Malmqvist este nedreaptă. Refuzul încadrării romanului se potriveşte perfect cu felul în care autorul însuşi se dezice de orice ism. Într-un articol din 1995, şi care poartă exact acest titlu, Fără de isme, Gao Xingjian îşi reclamă dreptul la libertate, la unicitate, ca pe o alegere importantă a omului şi artistului. Crezul său constă în eliberarea de orice servitute, în dreptul la propriile experienţe şi puncte de vedere şi chiar la lepădarea de ele ulterioară, ca o continuă depăşire de sine, care-l fereşte de capcana fixării.
Foarte nedreaptă apare acuza de mediocritate pentru un scriitor care în toate gesturile sale arată tocmai efortul de a se salva din mediocritatea care-l asaltează, care este obsedat de înnoire şi de pericolul clişeelor.
Cît despre cota cunoaşterii-recunoaşterii sale, nu Gao Xingjian e de vină că romanele sale nu au fost publicate în China, sau că a avut şansa să fie tradus exact în Suedia şi exact de unul din membrii juriului. Şi nu trebuie pierdută din vedere totuşi contribuţia sa la mişcarea modernistă a anilor '80, atît ca dramaturg cît şi ca teoretician. El este unul din scriitorii chinezi cu un înalt nivel de cunoştinţe teoretice şi numeroasele sale conferinţe au ca temă principală statutul scriitorului şi arta sa. În plus, piesele sale de teatru îl situează alături de Sha Yexin în fruntea dramaturgilor moderni din China.
Nu se susţine nici ideea considerentelor politice care, dată fiind disidenţa sa, i-ar fi netezit calea spre premiu. Disidenţa sa este mai degrabă simbolică, totala şi ostentativa eliberare a scriitorului, în primul rînd de politic, îi dă un sens special. Un refuz al politicului pe care Gao Xingjian îl declară cu orice prilej afirmînd că "politica se joacă de fapt cu oamenii" şi că el nu admite "să fie o jucărie".
La anunţarea decernării premiului, cînd Gao Xingjian dă un interviu în Le Monde, el consideră hotărîrea juriului o neaşteptată preţuire şi, deşi fericit de recunoaşterea meritelor, se arată temător ca premiul să nu devină un obstacol în calea independenţei sale. Între mărturisirile pe care le face, povesteşte ce l-a adus în Franţa, amintindu-şi de profesorul său de franceză, care, prin evocările sale, făcuse din cafenelele pariziene imaginea unei mirifice libertăţi. Referindu-se la exil, îşi recunoaşte statutul de scriitor exilat, doar în sensul că a fost nevoit să-şi părăsească ţara natală. Explică însă că el a reuşit să-şi reorienteze exilul spre eliberare şi renaşterea forţei creatoare. Atunci "cînd răspunsul despre adevăr al istoriei este bîlbîit, e nevoie de exilul scriitorului", care, situat la distanţă, să găsească forţa de a învăţa să rostească limpede acest adevăr, să facă istoria să dea mărturii autentice. Istoria şi literatura sînt astfel strîns legate, expresii ale individului deopotrivă în însingurare şi în solidaritate, ambele datoare să răspundă imperativului adevărului. În mai multe rînduri, cu ocazia interviurilor, Gao Xingjian face astfel de precizări şi în plus arată de ce crede el că Muntele inimii a fost numit "roman asiatic". El vede în această formulare o extensie a termenului "asiatic" folosit pentru teatrul chinez sau japonez pe care un Brecht, de exemplu, l-a admirat şi l-a folosit ca izvor de inspiraţie pentru mijloacele specifice de epicitate, cît şi pentru importanţa dată exprimării prin limbajul corporal. Explicaţia sa este îndreptăţită, dacă ţinem cont de modul în care romanul Muntele inimii foloseşte contrapunctul în naraţiune,de modalităţile de teatralizare, de transformările personajelor, de tehnica travestiurilor. De aici provin fluctuanţa, transparenţa, versatilitatea maximă a limbajului care gestual şi emblematic înscenează. O explicaţie cu adevărat interesantă, care salvează şi "faţa" receptării romanului etichetat şi ca "roman oriental", cu o trimitere îndreptăţită doar parţial la povestirile fantastice medievale, sau la romanele chinezeşti clasice, care au instituit o paradigmă a Orientalului exotic. Îndreptăţită mai ales pentru imaginea unei Chine plină de cruzime, suspendată între măreţia renaşterii şi pericolul autodistrugerii.
Ceea ce pare să intrige la acest roman care focalizează interesul atît al admiratorilor cît şi al contestatarilor este caracterul său compozit. Comentatorii remarcă astfel amestecul de fabule, anecdote, cîntece populare, poveşti, impresii de călătorie, reflecţii morale. De la neputinţa de a găsi cugetări filozofice profunde sau măcar fraze memorabile, unii dintre ei ajung chiar la nemulţumirea făţişă faţă de experienţa frustrantă a lecturii. În prefaţa scrisă în 1990 la prima ediţie în limba chineză a romanului Muntele inimii, Ma Sen îşi pune chiar întrebarea: dacă un roman nu are personaje şi nu acordă atenţie intrigii, mai este el un roman? Răspunsul pe care şi-l dă este că avem de-a face cu proza estetă-sanwen din tradiţia literaturii chineze, un gen între eseu, note de călătorie, reflecţii, povestiri cu o mare doză de poeticitate, unde limbajul se află pe primul plan, în continuă emergenţă şi celebrare de sine. Dar este oare potrivit acest mod de scriitură cu aşteptarea cititorului de azi? se întreabă criticul îngrijorat de progresul în lectură al cititorului supus de fapt unei experienţe estetice extrem de marcate pe care o presupune acest gen de literatură. Ar fi necesară, conform lui Ma Sen o puternică condiţionare la care cititorul să se supună, să coopereze adică la această adevărată experienţă a frumosului şi, fermecat de arta limbajului, să se lase prins în flux şi numai astfel să poată parcurge uriaşa desfăşurare secvenţială.
Revenind la Cao Changqing, care se distinge prin radicalismul său critic, acesta reformulează brutal întrebarea lui Ma Sen: poate romanul ca, prin poeticitate, prin aventura limbajului, să suplinească inconsistenţa personajelor şi a intrigii? Şi este pînă la urmă acest limbaj al lui Gao Xingjian atît de captivant, îl absoarbe el atît de tare pe cititor încît să-l facă să parcurgă cele 560 de pagini de aşa-zisă proză estetă? Gao admite că există romane ca Ulysses care reuşesc acest lucru, căci într-adevăr arta mînuirii limbajului produce delicii la lectură. S-a spus şi despre romanul lui Gao Xingjian că ar avea ca principală virtute frumuseţea limbii, autorul însuşi, în discursul rostit la decernarea premiului, a vorbit despre însemnătatea limbii în opera literară. Cao Changqing e de acord că puterea de exploatare creatoare a limbii dă excelenţă operei literare, dar el constată cum, chiar la nivelul stilului din Muntele inimii, apar mari neajunsuri. Sînt în roman, de exemplu, adevărate dezbateri, evaluări şi comentarii care expun părerile lui Gao Xingjian despre literatură sau despre marile probleme ale existenţei. Or, acestea sînt avansate direct, explicativ, aproape didactic, fără nici un fel de formă elaborată. Cum se potrivesc astfel de intervenţii foarte des întîlnite în roman cu teama de locuri comune, cu spaima de filozofie uşoară de care Gao vorbeşte în interviuri? Şi refuzul stilului aforistic clamat de el este contrazis de desele fraze sentenţioase cu care este împănată opera. E greu de spus că un astfel de stil este filozofic, din cauza modului derizoriu în care autorul filozofează. A spune că-i comentariu politic, iar nu se poate, pentru că nu are nici profunzimea nici logica necesară. Ar rămîne deci pe seama frazelor frumoase şi poetice greaua povară a atracţiei cititorului. Dar şi aici Cao Changqing dă o serie de exemple de fraze incorecte, de exprimări contorsionate, care nu sînt în spiritul limbii chineze.
Aceste critici la nivelul stilului şi al limbii vin în special din China şi gradul lor de îndreptăţire este greu de apreciat chiar de sinologi, care se lasă mai uşor fascinaţi de invenţiile lingvistice ale lui Gao Xingjian şi apreciază variaţia de registre stilistice, apelul la sintaxa limbii clasice, efectele fonice şi cultivarea paralelismelor.
Un punct spre care converg obiecţiile criticii este prezenţa obsesivă - s-a spus - a personajelor feminine în romanul Muntele inimii. Este într-adevăr în întreaga operă a lui Gao Xingjian o înclinaţie spre personajele feminine, apare mereu o ea ca personaj predilect. În Muntele inimii, caracterul feminin este o proiecţie a unui tu cu care se află în binom. Această ea mereu prezentă de-a lungul călătoriei are diverse înfăţişări: o doctoriţă frumoasă şi misterioasă (cap. 40), o femeie cunoscută întîmplător la dans (cap. 45), o himeră în cîmpiile înzăpezite (cap. 78). Această recurenţă a caracterului feminin ale cărui trăsături sînt fermitatea şi tandreţea pare să aibă semnificaţia unei permanente complementarităţi, în efortul întregirii de sine. Ea odată fixată, oprită din lanţul aparenţelor, ar echivala cu o autentică întregire şi regăsire de sine, o reificare a lui eu unitarul, marele absent al romanului. Ea cea greu de prins pare să fie o obsesie mai veche, căci şi în piesele sale există un astfel de personaj, ea - fericirea care împlineşte, desăvîrşeşte, ea - partea cealaltă a întregului fără de care nu poate exista armonie. Această dualitate simbolică constituie modalizarea structurală a romanului, care la mai multe paliere cultivă ambivalenţa şi caracterul liminal. Romanul afirmă deopotrivă nevoia de diferenţă dar şi de unitate, eul inteligent şi subtil se manifestă printr-o ea, care prin propria ascundere şi fluctuanţă îi poate certifica şi legitima existenţa. Confucianism şi daoism deopotrivă interiorizate şi colmatate în spiritul nou al artistului.
Dincolo de toată această rumoare a acceptării sau a respingerii sale, care nu face pînă la urmă decît să intrige şi să sporească interesul, scriitorul Gao Xingjian rămîne premiatul Nobel pe anul 2000 şi romanele sale constituie o interesantă ofertă de lectură. Profitul cel mai mare al cititorului constă tocmai în această lectură "harnică" pe care scriitorul o propune, antrenîndu-l într-un tip special de experienţă, a cuprinderii, a întregului, a plenitudinii.