Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Profeţi mincinoşi de Ioana Crişan


Se pare că încet-încet, se ridică mici avanposturi ale producţiei româneşti de carte, ce rezistă cu adevărat "concurenţei" traducerilor de ficţiune apărute în colecţiile de profil de la Polirom, Humanitas sau Paralela 45. Cel care a reuşit să-şi onoreze blazonul, printr-o revenire nostalgică cu un volum spiritualizat este Radu Aldulescu, prozator care îşi menţine dorinţa de a se impune pe o piaţă literară bătăioasă, în care totuşi atât de invocatul reviriment al prozei româneşti pare a fi deocamdată mai mult promoţional şi statistic, deşi mai găsim câteva semne că ne aflăm pe drumul cel bun...

Venit dintr-un loc fără rezonanţe literare şi neavând un trecut care să-l propulseze imediat în aripa scriitorimii, Radu Aldulescu ar da la început impresia că s-ar putea stinge repede ca autor recunoscut, imediat ce va fi depăşit limitele propriei experienţe de viată. Dar la zece ani de la Amantul colivăresei (1994), în care fosforescenţa claselor marginale jubilează în pagină, descoperim în Proorocii Ierusalimului un roman ce sângerează apocaliptic, zguduitor. Astfel, scepticismul este înlăturat pentru a face loc poftei plastice, ne găsim captivi împreună cu personajele în propria lor viată, în care totul glisează de la grotesc la sublim, înainte şi înapoi, până la anihilarea aproape completă a reperelor.

Dincolo de natura compoziţională a acestui roman ( un stil indirect liber, pentru a fi în conformitate cu exegeţii), sau de anvergura determinării erotice şi de identitate, este imposibil să nu remarcăm accentuarea "marilor obsesii" ale modernităţii noastre postdecembriste: copilăria, sexul şi comunismul, învăluite aici într-o mantie de tinichea mistică.

Rândurile cărţii ne poartă în exilul autoimpus al unor foşti puşcăriaşi, adulmecând cu agilitate de copoi "realizarea" în străinătate; ne îngrozeşte o nouă invenţie - "copilul...o maşină de facut bani"; ne simţim îngropaţi sub discernământul modernizării: restructurări masive, şomaj, privatizările întreprinderilor, inflaţia ("...ie lumea rea şi amarâtăă!..."); simţim ca pe un fier încins în clocotirea forţei muncitoreşti la mineriadă "vorbele scrise-scandate-cântate-recitate ale unei noi istorii".

Recunoaştem cu resemnare în paginile cărţii fauna ciudată ce începuse să bântuie printre ruinele defunctului regim comunist, înlocuind specii pe cale de dispariţie, securişti, fesenişti, sau pur si simplu îmbrăcându-i pe cei rămaşi cu hainele proaspete de viitori aderenţi la occidentalizare. În locul stemei decupate de pe tricolor, apare "Zona Liberă de Comunism" din Piaţa Universităţii: organizaţiile eroilor Revoluţiei, populate de visători capitalişti subjugaţi de idelogia post-decembristă ; fenomenul marchează o deplasare dinspre anticomunismul eroic, iluzionat şi mesianic, spre un minimalism personalizat şi pragmatic, dominat de o societate de consum. Descoperim letargia, abandonul, nevroza valorilor ce nu poate fi însă împiedicată printr-o răzmeriţă ideologică sau culturală, ci doar dusă la extreme, cu speranţa că se va epuiza de la sine...

Unele neajunsuri, cum ar fi demonstrativismul prea apăsat, nu fură însă din valoarea cărţii, care îţi dă uneori impresia unei "istorii personale" despre viaţa cotidiană în comunism şi post-comunism . În analizarea evoluţiei cetăţeanului român al perioadei de tranziţie, ca o infinită şi nesigură transformare a crisalidei în ceva ce nu se ştie ce va fi, potenţialul monstruos nu e exclus. Puse în contextul lumii românesti, personajele ajung să o exprime, să o demistifice din interior, ca şi cum ne-ar explica AND-ul acestei lumi, a blocurilor, a cozilor, a supravieţuirii şi a promiscuităţii. Un element particular al volumului îl constituie caracterul hibrid, la intersecţia dintre proză, subtila biografie, studii culturale şi variaţii pe genul eseului istorico-ideologico-politic, prin care Aldulescu regăseşte urmele lui Orwell.

Cheia de lectură pe care autorul o propune conţine neapărat şi o componentă comică. Pentru a înţelege cum se cuvine textul, cititorul trebuie să fie familiar cu realitatea personajului, cu realitatea cartierelor, a vieţii ante şi post-decembriste, ceea ce face ca un astfel de roman destul de greu traductibil, nu la nivelul limbii literare, cât la nivelul experienţei cotidiene, atât de particulare în Est. Cititorul trebuie să sesizeze falia dintre realitatea personajelor şi aspiraţiile lor, comparaţia cu Vestul, privit neapărat ca rai al "consumarismului" (!), al marketingului, al comerţului, al producţiei, adică exact acele lucruri unde ştim sigur că societatea românească nu a excelat niciodată în performanţe. Aşa se face că lumea romancierului pare că ar fi închisă etanş, seamănă cu o cameră de gazare în care omul este agresat cu sălbăticie, redus la un pachet de resturi instinctuale, iar existenţa se converteşte în "supravieţuire".

Radu Aldulescu cunoaşte bine psihologia şi, nu în ultimul rând, ignoranţa, uneori vastă, cum ar fi zis G. Călinescu, a celui căruia i se adresează şi a celui prin intermediul căruia vorbeste; nu uită nici o clipă mijlocul de comunicare, are ştiinţa dozării - ştie cât să spună (de obicei nu mai mult, dar nici mai putin decât trebuie) şi mai ales cum să spună, adoptând un stil colocvial deopotrivă brutal şi rafinat, implicându-l pe cititor, fără a friza spectaculosul ieftin şi fiind foarte expresiv ca povestitor. Remarcabilă este şi analiza concisă, pătrunzătoare şi judecata de valoare, fără a se risca un ton sau o formulare patetică, doar din dorinţa de a convinge.

În interiorul acestui teatru de voci, de tonuri, de ticuri golăneşti, de inflexiuni care transmit raporturile dintre personaje, îşi fac pe rând o detaliată descriere bărbatul de vârstă medie, şomer cu intermitenţe, în cartea de muncă, un intelectual "de mucava"; cu înţelepciunea de ţărancă transplantată la oraş, apare în prim plan nevasta cu "ritualuri" şi vocaţie de mamă, stoarsă de orice mândrie proprie, care e prinsă în acelaşi cerc vicios şi obsesiv: îşi aşteaptă mereu soţul, proprietate cu act şi parafă de la primărie, îl ingrijeşte, îi iartă "preumblările" erotice cu alte femei, iar de dragul sfintei taine a căsătoriei, îi face chiar şi un urmaş. Coloritul eroilor nu se opreşte aici, dar nici nu se luminează : avem furnizori şi exploatatori de copii, oameni mârşavi pentru care pedofilia este un instrument în lupta împotriva sistemului care nu-i lasă să-şi construiască imperiul de specialişti cu vocaţia viciului, oameni pentru care şantajul e o bagatelă, iar meseria şi destinul de "geambaşi" de copii fac parte doar dintr-un traseu sinuos, punctat cu "halte în care te ia somnul şi-n care revii periodic".

O bijuterie a "coroanei" proxenetismului este chiar unul din acei copii români, Ierusalim ("...râvna casei Tale!..."), de destinul căruia atârnă ca o pânză de păianjen întreaga naraţiune. Cu un nume dăruit de tatăl său pe când acesta se afla în transa preamăririi mistice şi religioase şi accelera prin aburii alcoolului, Ierusalim este copil al câmpului şi al străzii, fură, sparge maşini şi se prostituează pentru a i se da şansa de a trăi. Înaintează ,ca de altfel toate personajele cărţii, aproape fără speranţă, în ideea instinctului de supravieţuire ilustrat de Darwin, în căutarea unei libertăţi necunoscute deocamdată. Chiar şi conceptul de libertate cu care operează Aldulescu este unul "minimalist", căci acolo unde nu mai este posibilă opţiunea dintre bine şi rău, singura posibilitate de alegere este aceea dintre rău şi mai puţin rău, acesta din urmă presupunând asumarea condiţiei de fiinţă solitară, de vreme ce solidaritatea nu funcţionează decât ca solidaritate în rău, adică doar ca "spirit de turmă".

Băiatul creşte, devine bărbat, crede că poate găsi afecţiune cu ajutorul unui ilustru client (ce se vrea a fi urmaşul geniului -artist, "posedat de viziunile esenţelor lumii", şi pentru care; "dragostea paternă copleşea vina viciului, veştejind-o" ), dar rămâne un stigmatizat în încercarea sa de a căuta dragostea sau ţărmul părintesc pierdut. Doar numele-i sfânt nu-l poate ajuta pe Ierusalim să şteargă oroarea tabloului uman al impudorii.

Într-unul dintre proorocii, profeţii sau auto-intitulaţii salvatori ai copilăriei pure, îl descoperi cu uşurinţă pe pedofilul travestit în mecena, aflat sub acoperirea Asociaţiilor umanitare non-profit, al funcţiei de Înalt Demnitar ONU sau chiar al poliţiei . "Toţi proorocii-s mincinoşi..." Ştim acum că justiţia nu e oarbă, doar şi-a pus lentile de contact...Astfel, într-o capitală occidentală, democraţia se întinde până spre "cele mai înalte culmi" ale libertinajului sexual. Porte Dauphin din Paris nu este departe de surorile sale din Manila, Hong -Kong, Haiti...

Citind Proorocii..., mi-a venit în minte ce spune acelaşi Călinescu: atât exişti, cât exprimi. Şi ajungând la sfârşitul cărţii, te întrebi automat: să fie totul o falsă dezbatere sau e vorba doar de o autointerogaţie esenţială, care nu vizează doar realitatea amară a unei Europe Centrale abia ieşite dintr-un coşmar lung cât o jumătate de secol? Noaptea de la sfârşitul romanului va dura oare câteva ore, cât noaptea polară sau zorii rămân doar o iluzie?...


Radu Aldulescu, Proorocii Ierusalimului, Editura Redacţiei Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti, 2004, 312 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara