Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Profil Nietzsche de Gheorghe Grigurcu

Faptul că Nietzsche aparţine categoriei de filosofi-scriitori, o categorie amplă mergînd de la antici la Montaigne şi de la acesta la Schopenhauer, Carlyle, Emerson, Ruskin şi al nostru Cioran, a produs o oarecare perturbare a recepţiei de care a avut parte. Căci reflecţia sa asupra vieţii, abandonînd exigenţele scientizante şi metodologice, este axată pe experimentarea personală a temelor, pe retrăirea ideilor, pe expresivitate. Diagramei ideii în sine i se substituie adesea studiul fiinţei umane concrete, pe temeiul moralist al observaţiei şi autoobser­vaţiei, obţinîndu-se o imagine psihologică "în mers", pliată pe cursul existenţial, emblemă a unui "filosof al vieţii". După cum arată Dilthey, în Esenţa filosofiei, "această specie de literatură este vecină cu discursul antic al sofiştilor şi retorilor pe care Platon îi alunga din spaţiul filosofic, deoarece, în demonstraţia lor metodică (din scrierile lor), se găseşte şi persuasiunea (...). Privirea lor rămîne orientată spre misterul vieţii, dar încearcă să-l rezolve printr-o metafizică universal validă; viaţa trebuie să fie explicată pe baza ei însăşi - acesta e marele principiu care-i leagă pe aceşti filosofi de experienţa lumii şi de poezie". O remarcă de bun-simţ, dar care s-a izbit de orgoliul unui discurs filosofic pur conceptual, mînat de un ideal de abstragere supremă, ce suspecta sugestia limbajului literar de impuritate. Pentru Heidegger, autorul Voinţei de putere e un gînditor metafizic care plasează chiar în centrul preocupării sale problema cea mai veche şi cea mai semnificativă a filosofiei, problma fiinţei. Gianni Vattimo crede că cele două puncte de vedere se pot concilia: "Ceea ce se doreşte a fi sugerat, căutînd afinităţile dintre cele două demersuri, este că un mod fructuos de lectură este acela care, cum vrea Heidegger, vede în el mai ales un filosof în sensul deplin al cuvîntului, dar care caută şi semnul special al poziţiei sale de gînditor Ťfinalť al metafizicii, chiar şi în faptul că filosofia lui este Ťliteraturăť sau Ťfilosofie a vieţiiť, adică într-un sens mult mai profund decît a vrut să admită Heidegger în propria interpretare la Nietzsche". Heidegger însuşi cultiva un dialog între filosofie şi poezie, în perspectiva unei consubstanţieri între cele două domenii fundamentale ale creaţiei a căror separare nu e mai puţin dificilă decît înţelegerea lor în sensul unor conexiuni... Sub semnul unor asemenea generalităţi dorim a înfăţişa o carte a d-lui Mircea Braga, închinată lui Nietzsche, care-şi propune a insista "în principal asupra elementelor de filosofia culturii", aşa cum apar în opera în cauză. O intenţie de căpetenie a gînditorului german a fost cea de-a denunţa teza filosofiei platonice, dar şi a creştinismului, vizînd separarea lumilor prin opoziţia dintre viaţă şi transcendenţa ideilor inteligibile sau a divinităţii, în încercarea de-a reabilita viaţa sensibilă ca şi cea corporală, depreciate în beneficiul unor adevăruri socotite superioare. Adevăruri care sînt şi cele ale ştiinţei pozitive ca şi ale politicii democratice, refugii laice ale spiritului religios, forme decadente ale unei credinţe absolute. Dacă atari adevăruri prezumate a fi eterne sînt produsul unor conştiinţe laşe, al unor organisme degenerate, incapabile a suporta confruntarea cu pulsiunile reale ale vieţii, scopul suprem al filosofiei ar fi restaurarea fiinţei, a naturii reale a omului: "aici, precizează dl Braga, se cuvin căutate instinctele şi înclinaţiile naturale ale omului, cele de care nu se poate face abstracţie, aflate în afara criteriului moral, spre deosebire de instinctele gregare, de Ťinstinctul de turmăť, de obişnuinţele de durată, de rutină, facil şi comoditate". Avem a face, în viziunea nietzscheană, cu două tipuri de oameni. Cu omul raţional, subjugat convenţiilor, care "se teme de intuiţie şi respinge artisticul, căutînd să domine viaţa şi s-o îmblînzească, opunînd nevoilor presante ale acesteia precauţia, inteligenţa şi regularitatea", şi cu omul intuitiv, care "dispreţuieşte abstracţiunea, ca şi nevoile existenţei, Ťconsiderînd ca reală numai viaţa disimulată sub aparenţă şi frumuseţeť, devenind astfel, doar el, creator de cultură". Abandonîndu-se satisfacţiei de a distruge edificiul de noţiuni care-l oprima, spărgînd tabuurile convenţiilor, ultimul optează pentru viaţa iraţională care cuprinde şi bucuria artei. Astfel, scria Nietzsche, el "culege deja din roadele intuiţiilor sale, pe lîngă protecţia împotriva răului, o înseninare, o mîntuire care se revarsă în permanenţă". în timp ce perspectivele metafizicianului disimulează "voinţa de putere", caracteristică tuturor fenomenelor vieţii, propunînd o fiinţă idealizată prin transcendenţă, artistul se înscrie în însăşi dinamica acestei "voinţe de putere", oglindind lumea dionisiacă a raporturilor de forţe instabile, a beatitudinii şi a suferinţei necurmate în alternanţa şi în împletirea lor. Graţie creaţiei ne situăm în mediul axiologic, "Ťnenaturalť, cum spune exegetul, dar necesar întrucît asigură socializarea şi stimulează activitatea creatoare". Dar valorile funcţionează în cadrul unei schimbări permanente a lumii, care se distruge şi se recrează fără astîmpăr. Un individ supus fluxului devenirii, afirmă Nietzsche, "nu va mai avea încredere în propria fiinţă şi va vedea cum se destramă, unul cîte unul, toate punctele sale de sprijin şi se va pierde în acest fum al devenirii; la sfîrşit, devenind discipolul lui Heraclit, aproape că nici nu va mai îndrăzni să ridice glasul". Chiar dacă o astfel de umilinţă în faţa instabilităţii universale e de neocolit, de aci decurge succesiunea judecăţilor, necesitatea revizuirilor, care se întîmplă să aibă o factură contradictorie. Ele reflectă mişcarea din spaţiul conştiinţei, parte a mişcării cosmice. "Şi, cu toate acestea, succesiunea valorizărilor nu are Ťnimic arbitrar şi impersonal, - este, cel puţin foarte des, o demonstraţie că în noi există nişte forţe motrice vii, care înlătură o coajă. Negăm şi trebuie să negăm, fiindcă în noi vrea (subl. aut., - n.n.) ceva să trăiască şi să se afirme, ceva ce, poate, nu cunoaştem încă, nu vedem încă!ť Vibraţia internă sesizată de filosof în această permanentă schimbare şi devenire aparţine patosului, nu etosului, patos de care omul este prea puţin conştient, trăind de fapt starea unică, secvenţa, conştienţa momentului şi a finalităţii sale ca Ťmoralăť". Aparent, această mişcare care se află în spatele întregii vieţi fenomenale se contrage în istorie. Dar Nietsche nu e de acord cu istoria uzuală, care ar fi, în majoritatea cazurilor, o violentare a naturii sau un proces împotriva naturii, inducînd "falsul convertit în calitate morală". în faţa unei astfel de situaţii, omul rămas cu sine însuşi are de ales între dezrădăcinarea ontologică ce poate avea consecinţe fatale şi între asumarea acestei "maxime poveri", care poate fi transmutată în energie vitală. Oricît de imperfectă, viaţa e corigibilă datorită "eternei reîntoarceri", concept esenţial al gîndirii nietzscheene, care ne îngăduie a armoniza temporalitatea şi eternitatea. E o imagine circulară a timpului, însă nu una cu caracter strict repetitiv, ci ca o revenire selectivă la ceea ce a fost odinioară nedesăvîrşit, prin eliminarea a tot ce este oneros în condiţia perfecţionistă a omului. Ne întîlnim în felul acesta cu "o expresie supremă a afirmării", ne încredinţează Nietzsche, deoarece "voinţa de putere" - mecanismul principal al vieţii - este "izbăvitoare de sine-însăşi". "Ceea ce la Mircea Eliade va fi repetarea cosmogoniei şi regenerarea periodică a vremii (vz. Le mythe de l^éternel retour), arată exegetul nostru, la Nietzsche se profilează ca o recădere continuă pe aceleaşi secvenţe existenţiale: a trăi altceva este, sub această aură, doar iluzia dată de blocarea receptorilor conştiinţei. Iar odată eliberată din acest blocaj, fiinţa e obligată a se reelabora în temeiul unei noi "table a legii", pentru descifrarea căreia apariţia "profetului" e inevitabilă". Menţionăm că "eterna reîntoarcere" nu e o invenţie nietzscheană, ci reluarea unui motiv al filosofiei greceşti pe care l-au ilustrat, între alţii, stoicii. Circumstanţa că filosoful german nu-i numeşte pe precursorii săi reprezintă, după cum susţine suficient de convingător Borges, în Istoria eternităţii, un soi de cochetărie a profetului ce s-a voit acesta, căruia-i stătea bine să se rostească exclusiv cu alura unui născător de adevăruri proprii. Să adăugăm constatarea, din păcate... prozaică, a matematicii, conform căreia reconstituirea realului revolut, fie şi în infinitul spaţio-temporal, nu e decît o iluzie (v. teoria mulţimilor a lui Georg Cantor).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara