Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Proletcultism sau realism socialist? de Ion Simuţ

Avem o dilemă: cum să numim astăzi mai potrivit exigenţele ideologice conformiste impuse artei în perioada comunistă? Proletcultism sau realism socialist? În etape diferite, din 1948 până în 1989, s-au folosit ambii termeni. După 1989, în dezbaterile critice, există cel puţin două opţiuni clare. Sanda Cordoş, într-un articol publicat iniţial în "Apostrof", nr. 7-8 din 2001, Proletcultismul n-a existat, reluat la finele ediţiei a doua a volumului său Literatura între revoluţie şi reacţiune (2002), după o minuţioasă argumentare, este de părere că, în loc de ceea ce s-a numit impropriu proletcultism, denumind ideologia impusă artelor în perioada 1948-1964, ar fi mai potrivit termenul de jdanovism, derivat de la numele acolitului lui Stalin, A. A. Jdanov, care a formulat aceste cerinţe mai răspicat în 1946, cunoscute şi la noi, la vremea lor, şi aplicate cu oarecare întârziere. Criticii noştri din anii 1948-1950 au preferat să vehiculeze termenul de proletcultism, în ciuda repudierii lui de către Jdanov sub învinuirea de deviaţionism şi nesupunere faţă de partid, până în 1951, când a intervenit o schimbare în fa­voa­rea noţiunii de realism socialist, de sorginte stalinistă. A doua opţiune clară este aceea exprimată de Nicolae Manolescu, într-un răspuns la provocarea Sandei Cordoş: preferă înlocuirea termenului de proletcultism cu acela de realism socialist, mai cuprinzător pentru întregul fenomen politic răsfrânt asupra culturii şi, pe deasupra, a fost conceptul oficial al stalinismului şi, la noi, al perioadei dejiste (articolul lui N. Manolescu, publicat iniţial în "România literară" din 1 august 2001, este reluat în volumul Inutile silogisme de morală practică, Ed. Albatros, 2003). Sanda Cordoş propune termenul de jdanovism numai pentru ceea ce suntem tentaţi să numim proletcultism, adică perioada 1948-1964, obsedantul deceniu extins, după cum l-a numit Marin Preda. Are dreptate, numai că termenul e prea special, având defectul de a isca nedumeriri pentru necunoscători. El poate fi vehiculat între specialiştii primei perioade a comunismului românesc, dar are dezavantajul de a rămâne obscur publicului larg. Pe deasupra, nu denumeşte întregul fenomen ideologic al perioadei comuniste din 1948 până în 1989. Termenul de realism socialist este preferabil, din motivele pe care le-am spus.
Cu asta discuţia ar părea încheiată, dacă n-am şti câte bătălii politice şi (fals) culturale s-au dat în jurul celor doi termeni, proletcultism şi realism socialist, atât la Moscova, cât şi la Bucureşti. Întregul documentar, pentru Moscova, a fost reconstituit de Michel Aucouturier în volumul Realismul socialist, tradus în română în 2001 la Editura Dacia (din păcate, traducătoarea din franceză, neştiind rusă, nu transpune cum ar trebui numele ruseşti - le ortografiază ca în franceză, rezultatul fiind o aproximaţie supărătoare prin semidoctism). Întorcân­du-ne la surse, detaliile ne apar un pic mai complicate. Ar fi de parcurs două trepte ale întoarcerii la surse: prima, la origini, la disputele sovietice în jurul celor doi termeni din anii 1917-1946; a doua, mai încoace, la disputele româneşti din anii 1948-1960. Bibliografia subiectului e imensă, dar ea are la noi buni cunoscători. Alături de Sanda Cordoş, s-au ocupat de această perioadă Ana Selejan (într-o serie de şase volume, acum reeditate la "Cartea românească"), iar anterior M. Niţescu, în volumul Sub zodia proletcultismului (ed. Humanitas, 1995). În volumul Literatura în totalitarism, 1949-1951. Întemeietori şi capodopere, ediţia din 2007, Ana Selejan adaugă trei texte teoretice, privitoare tocmai la cele două noţiuni în discuţie. Există şi numeroase alte contribuţii, chiar foarte recente, dar vreau să semnalez cel mai lămuritor rezumat al întregii problematici: articolele lui Dumitru Micu despre proletcultism şi realism socialist din Dicţionarul general al literaturii române, coordonat de Eugen Simion, volumul V, literele P-R, Ed. Univers enciclopedic, 2006. Pentru a-mi contura un punct de vedere am folosit toate aceste surse şi numeroasele altele (criticii anilor '50). Mi-a lipsit cartea lui Liviu }enghiu, Fenomenul proletcultist în literatura română, Ed. Mirton, 2000. Simplificând, am ajuns la următorul rezumat, în care punctez câteva accente personale, pentru a anticipa un răspuns la dilema formulată:
La început a fost proletcultul, iniţiat de Bogdanov şi consolidat în 1918, gândind separat de partidul bolşevic "sarcinile culturale ale proletariatului". Revista teoretică "Cultura proletară" exprimă dezideratele acestui grup, animat de Bogdanov. Proletkultura, considerându-se autonomă faţă de partid şi de stat, are drept scop, după cum notează M. Aucouturier (la care trimit şi mai departe, în acest articol), "dezvoltarea creativităţii spontane a clasei muncitoare în domeniul culturii" (p. 25). O altă tendinţă este pregătită în paralel, în 1917-1918, de un futurism revoluţionar, "arta oficială a Revoluţiei" ruse (cum constată Michel Aucouturier), avangarda comunismului. El (sau ea) a exprimat foarte bine instinctul de adaptare a artiştilor, într-un moment în care partidul bolşevic avea alte priorităţi, legate de consolidarea puterii politice. Futurismul se proclama pripit "artă de Stat". Maiakovski era unul dintre cei mai cunoscuţi animatori ai grupării şi ai revistei "Arta comunei", suprimată în 1919. Urmează LEF (adică "Frontul de stânga"), proclamând constructivismul ca ambiţie de construire a vieţii specifice timpurilor noi (manifestul este publicat în 1922), cu aplicaţie specială în arhitectură şi în teatru. Artistul răspunde unei comenzi sociale, transindividuale. Între aceste formaţii mai mult sau mai puţin avangardiste existau rivalităţi de organizare, de raport al scriitorilor proletari cu partidul şi statul. Situaţia se complică şi mai mult atunci când, în 1922-1923, intervine Troţki cu o serie de articole în care îşi afirmă teoria că viitorul aparţine unei societăţi fără clase, "dictatura proletariatului" este o fază tranzitorie, iar cultura proletară trebuie să se transforme într-o cultură revoluţionară, "eliberată de orice limitare de clasă" (p. 33). Troţki imaginează deci viitorul culturii comuniste nu numai în afara oricărui spirit de partid, dar şi în afara oricărei conştiinţe de clasă. Erezia era totală. Bogdanov voia o cultură proletară, dar nu partinică. Troţki preconizează ca ţintă a unui viitor nu prea îndepărtat o cultură nici proletară, nici partinică. Partidul bolşevic, relativ consolidat la putere, trebuia să intervină pentru a pune ordine. Lenin avusese o concepţie politică în domeniu, exprimată încă din 1905 în articolul Organizaţia de partid şi literatura de partid, despre cultura proletară, progresistă, care înlocuieşte cultura burgheză, decadentă, dar ea nu se oficializase. Îi revine lui Stalin plăcuta misiune dictatorială de a pune ordine. Politica partidului în domeniul literaturii se prefigurează mai clar de prin 1926-1927, impunând categoric opţiunea proletară, asociată necesarmente cu spiritul de partid, iar ulterior războiului, deci după 1945, şi cu un obligatoriu caracter patriotic, pentru a bara căile occidentalizante ale oricărei tentative de modernism, diabolizat pentru cosmopolitismul său. Fadeev va descoperi în 1928 "calea regală a literaturii proletare" în adoptarea realismului ca soluţie viabilă şi "metodă de creaţie", compatibilă cu ideologia proletariatului. Se va face însă vinovat, aşa cum va fi acuzat în curând, de idealism, şi RAPP (Asociaţia Rusă a Scriitorilor Proletari) va fi dizolvată în 1932, considerată prea strâmtă şi prea sectară, tocmai ea, care dovedise fanatismul cerut în despărţirea de scriitorii ne-comunişti la origini, dar acceptaţi o vreme ca "tovarăşi de drum". Ia naştere Uniunea Scriitorilor Sovietici, sub conducerea lui Gorki, întors din exilul italian. După moartea lui Gorki, în 1936, scriitorii sovietici pierd un protector.

Stalin impune noua ideologie estetică sub denumirea de "realism socialist", începând din 1932 (p. 57), mai uşor de acceptat de către scriitorii ne-comunişti, pentru că nu are o referinţă marxistă explicită (p. 58). Metodă de creaţie generoasă, posibil a fi adoptată de scriitori ca o "platformă comună", indiferent de trecutul lor, realismul socialist îngăduie în perimetrul său o diversitate de stiluri. Stalin, definind scriitorul drept "inginer al sufletelor", cu o misiune formatoare a conştiinţei maselor, îi vrea alături, pentru o deplină unitate în jurul partidului, şi pe "tovarăşii de drum" (Fedin, Leonov, Babel, Ehrenburg, Pasternak), convertibili la comunism şi posibil a fi angajaţi, în schimbul unor mari onoruri, în construcţia noului regim politic, cu preţul pierderii propriei libertăţi (p. 56-57). Realismul socialist, oficializat, se luptă, la început, cu formalismul şi naturalismul, reuşind să-şi inventeze predecesorii în marii realişti ai secolului al XIX-lea. În revista "Critica literară", Lukács critică, în 1936-1939, "optimismul de faţadă" (numit "optimism birocratic") al realismului socialist şi propune "substituirea noţiunii de popor ideii luptei de clasă" (p. 74). Originalităţile de gândire ale lui Lukács în sfera realismului socialist nu convin şi filosoful marxist va fi arestat în 1940, "exclus din viaţa intelectuală şi literară a URSS" (p. 73) şi ulterior expulzat în Ungaria, de unde venise. Cel puţin un beneficiu va rămâne de pe urma lui: supraestimarea caracterului popular al operelor literare valorificate din trecut, ca un substitut al caracterului de clasă, un criteriu prea tezist ideologic.
După al doilea război, dictatura stalinistă se manifestă mai sever, prin intermediul lui Andrei Jdanov, mem­bru în Biroul Politic al PCUS. El pronunţase, la Con­gre­­sul scriitorilor din 1934, condamnarea proletcultismului pentru spiritul său anarhic, nepartinic şi formalist. Revine în 1946 cu o critică devastatoare a revistelor "Steaua" şi "Leningrad", având drept urmare imediată excluderea din Uniunea Scriitorilor a Annei Ahmatova şi a lui Mihail Zoşcenko, pentru literatura lor considerată "anti-sovietică", prin reminiscenţele de "apolitism, spirit mic-burghez, vulgaritate, obscurantism reacţionar" (p. 79-80). În fond, acuzele mergeau în două direcţii îngemănate: denunţau arta pentru artă (arta pură) ce tinde să se substituie artei pentru popor şi, în al doilea rând, acuzau literatura modernistă, lipsită de un conţinut ideologic explicit, partizan prezentului sovietic. Acestea erau carenţe evidente într-o atitudine de evitare a realismului socialist, ignorând spiritul de partid, exigenţă formulată încă din 1905 de Lenin pentru o literatură angajată în sprijinul necondiţionat al regimului proletar. Jdanov reaminteşte punitiv în 1946 necesitatea ca literatura şi celelalte arte să reprezinte socialismul, sovietismul, poporul, spiritul revoluţionar de construcţie a unei lumi noi, "caracterul grandios al proiectului comunist" (p. 87), respectând criteriile de inteligibilitate şi accesibilitate.

Istoria se repetă, în mic, precipitat şi cam cu aceleaşi conflicte, şi în perimetrul comunismului românesc. Proletcultismul, altfel înţeles, va fi repetat în intervalul 1948-1950, iar realismul socialist va fi adoptat din 1951 cu schematisme, exclusivisme, meandre şi fluctuaţii. În fond, realismul socialist e un proletcultism cosmetizat de circumstanţă, însă nu esenţialmente schimbat. Ce mi-i proletcultismul îmbogăţit, ce mi-i realismul socialist. Disocierea e un moft, un lux al comparaţiei inteligente de salon între două prostii. O futilitate în care şi eu mă complac.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara