Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Proză de Paul Diaconescu


Inimioara



De două zile era nervoasă şi nu ştia de ce. Poate fiindcă dormise cam prost. Dar în seara asta doamna Marinescu era hotărâtă să se culce de vreme, fără să mai vadă serialul de joi pe care-l urmărea de la începutul anului. Făcu o baie caldă, se spălă la cap şi, în timp ce-şi usca părul, se gândi să-şi facă şi un ceai de tei, că e calmant. Puse apa la fiert şi începu să caute fileul pe care şi-l punea noaptea după ce se spăla la cap. Sertarul scrinului era mare şi plin cu tot felul de nimicuri: papiote, ace de păr, broşe şi brăţări, coliere de scoici sau pietricele colorate cumpărate pe Litoral, o perniţă cu bolduri şi alte mărunţişuri pe care le arunca în sertar şi uita de ele până ce le arunca la gunoi. Fileul se încurcase ca naiba cu un şirag de perle false. Trase sertarul mai mult şi observă în fund un mic obiect care sclipea sub lumina lămpii cu picior. Ce putea fi? Un buton de manşetă. Un buton de manşetă în formă de inimă, din dublé ieftin căci se curăţase pe margini încât inimioara părea înrămată în negru, culoarea tinichelei oxidate. Cum dracu' se rătăcise butonul ăsta aici, cum de nu-l aruncase încă de-atunci, după ultima înfăţişare!? Când îl cunoscuse purta butoanele astea de prost gust, că-i plăceau cămăşile albe cu manşete duble. "Cadou de la mama când am împlinit 25 de ani." - îi spusese. De la mă-sa... Aiurea! Altădată a înjurat-o că nu-l iubise deloc, că n-are nimic de pe urma ei... Când minţea? Cine ştie ce amantă, ce fufă de prost gust. Că el n-alegea. Alegea sexul lui.

Simţi că iar o apucă nervii şi-l revăzu pe Viorel ca atunci, în urmă cu zece ani, la ieşirea din tribunal. Frumuşel, cam fante, dar cu anume clasă, curăţel, îmbrăcat îngrijit. Dar dincolo de fruntea înaltă, sub părul uşor ondulat, creierul... Ei bine, nu-şi putea imagina creierul lui decât ca pe un sex. Un sex bărbătesc, uneori; femeiesc, alteori. Un afemeiat, un obsedat, de cum vedea o muiere se schimba la faţă, îi sticleau ochii în cap. Ca amant, m-da, priceput, că trecuse pe la multe. Dar tocmai asta o scârbise.

Doamna Marinescu îşi scoase halatul de baie, îl aruncă pe spătarul scaunului şi se privi o clipă în oglinda garderobului. Fusese o proastă, desigur, pierduse atâta vreme cu el, dar uite că n-a reuşit s-o distrugă, n-a făcut din ea o ruină...

în acel moment sună telefonul.

- Doamna Dinuţa Marinescu?

- La telefon.

- Aici doamna Angelina

Jianu...

- Jianu...?

- Poate deranjez... Da, doamnă, sunt soţia fostului dumneavoastră... Aici vocea se întrerupse. Persoana de la capătul firului îşi suflă nasul. ...,sunt văduva lui Jiji! - exclamă, izbucnind în plâns.

- Nu înţeleg. Veniţi-vă în fire, doamnă!

Câteva clipe nu se auzi decât o smiorcăială. Doamna Marinescu începu să priceapă: "Aşadar asta e ultima doamnă Jianu?!"

- Da, doamnă, soţul meu, Jiji, ne-a lăsat, s-a prăpădit acum două nopţi...

- Cum!? Jiji...? Nu se poate! A murit Viorel Jianu...?

- Da, doamnă, şi... Un hohot acoperi ultimele cuvinte. Dar nu dură mult. Acum două nopţi, doamnă. Nu s-a mai trezit... A murit în somn. Ca un înger.

- Cum aşa? Nu se poate! Auzisem c-o duce bine.

- Da, doamnă, foarte bine. Era pentru mama mea ca şi un fiu, şi uite, ne-a lăsat nemângâiate, aşa tânăr încă...

"Hâm, chiar aşa tânăr? Dacă eu am cincizeci, el avea şaizeci bătuţi pe muche."

- Da' ce-a avut, doamnă?

- Nimic, ce să aibă? Un infarct. Da' nici n-a ştiut, doamnă, nici n-a simţit. Ca un înger, vă spun.

Doamna Marinescu mulţumi pentru "trista veste", bâigui câteva cuvinte de consolare şi vru să încheie convorbirea.

- V-am anunţat, doamnă, fiindcă era normal să ştiţi şi dumneavoastră, nu-i aşa? Sărmanul Jiji s-ar bucura, credeţi-mă, foarte mult, dacă aţi participa la înhumare. Mâine, vineri, la ora 11, la Izvorul Nou. Sicriul e depus la capelă. Iar după ceremonie, să ne însoţiţi la masa de pomenire. Ştiţi, el nu mai are pe nimeni în familie. Vor veni doar câteva cunoştinţe...

Puse receptorul jos şi rămase cu ochii în gol. Nu spusese nici da, nici nu. Şi, într-adevăr, nu ştia dacă... Deschise pumnul în care ţinuse "inimioara" şi-o privi cu un sentiment nedefinit, un fel de duioşie amestecată cu silă. Acesta fusese bărbatul ei, cu el îşi împărţise zece ani din viaţă. Zece ani pierduţi. Deşi au avut şi zile frumoase. Da, dar plătite scump.

... Doar la două luni după cununie plecaseră în prima lor vacanţă, "luna lor de miere": două săptămâni, atât cât era perioada de cură obţinută prin sindicat, că el avea ceva cu digestia. Ei bine, cele două săptămâni petrecute la Olăneşti n-au durat pentru ea decât patru zile. în a cincea, spre prânz, a spus că pleacă să se plimbe şi să bea un pahar la izvorul 9. Dar era cam agitat, preocupat de ceva. L-a privit mai atent şi... din buzunarul cămăşii oranj depăşea ceva alb, un carton sau aşa ceva. Uite ce bine-şi aminteşte şi azi. După atâţia ani! Fiecare gest, fiecare cuvânt: Ť"Ce-i acolo?" "Ce să am? Nişte vederi pentru colegi. Trec pe la poştă să le pun." "Dă-mi să văd!" - şi, cu o mişcare bruscă, i le-am scos din buzunar. Erau trei. Adresate unor femei şi nici una pe adresa de la serviciu. "Cine-s astea?" "Nişte colege." "Da' ce-s gesturile astea! "Dă-mi-le că-nchide la poştă!" "Ce colege? Care colege? Aşa scrii tu la colege: Mare plictiseală aici. Abia aştept să te văd şi... şi... puncte-puncte, ai?! Nu ţi-e ruşine, porcule ce eşti!? Cine-i asta: Mieluşa Păsculescu?" îi reţinusem perfect numele că abia trecuseră două săptămâni de la Paşti. încercase, mizerabilul - Doamne iartă-mă! - să-mi dea nişte explicaţii încurcate. Roşu la faţă, nervos, furios, că sunt indiscretă... Auzi la el: indiscretă! Le-am făcut ghem şi l-am pus ăs le rupă bucăţele în faţa mea.ť

Dar câte chestii d-astea n-au mai fost! Că avea şi o profesie potrivită ca o mânuşă: inginer-voiajor. Că supraveghea punerea în funcţiune a motoarelor livrate prin toată ţara. Şi mai era şi mândru, orgolios fără măsură. Stricat de femei, alintat, râzgâiat de se credea mare şi tare. Şi irezistibil. Cu ce aplomb, cu ce tupeu se recomanda la telefon: "Aici domnul inginer Viorel Jianu". Dar cum pronunţa "Dom-nul"! Cu d mare, cu o voce baritonală şi foarte importantă. Şi ea... Ea spălase zece ani ciorapii Dom-nului!

Orgolios, ba chiar fudul. Fudulia e soră cu prostia. Că altfel nu-şi putea explica acea greşeală grosolană. Doar dacă nu fusese beat. Că la el femeile n-aveau gust fără băutură, nici băutura fără femei. Aşa că se trezise într-o bună zi că sună cineva la uşă.

- Bună ziua, doamnă. Aici şade, mă rog frumos, domnul Jianu?

- Da' cine eşti dumneata?

- Eu mi-s din Târnăveni, doamnă dragă. Rozalia mă cheamă. Mi-o lăsat domnu' adresa...

Era îmbujorată, scârba, figură de ţărancă zdravănă, n-avea mai mult de douăzeci de ani. Iar el, trecut bine de patruzeci. Se vedea cât de colo la ce venise, că se îmbrăcase "ca la oraş", se rujase şi purta pantofi cu toc înalt. Arăta ca o slujnicuţă, una d-alea care se înhăita cu cătanele prin boschete. îi trântise uşa-n nas şi se sprijinise de perete, că o silă nemaipomenită o luase cu leşin şi greaţă.

Nu, nici vorbă să se ducă la "înhumare"... Ca să vadă, ce? Văduva şi soacra "în veci nemângâiate...". Şi apoi, "cunoştinţele", destul de multe, care mai de care mai îndoliate şi mai frumos machiate. Ca aia, cum o chema?, care a urmat pe listă imediat după divorţul lor. Anita, parcă. O văzuse cu el pe bulevard, aşteptau să intre la un film. Cu vreo cinşpe ani mai tânără ca el. Ştia, din auzite, că o ţinuse aşa, de concubină, vreo doi ani, apoi trecuse la alta, încă şi mai tânără, unguroaică ori nemţoaică, Barbro sau Barbara, dracu' s-o pieptene! Au mai fost pe urmă câteva, o Dory, o Margă, o Nini. Tot mai tinerele şi mai efemere. Nume fără chip, căci n-avusese curiozitatea să le vadă. Se mulţumise doar cu ce auzea despre ele. Şi, de fapt, îi cunoştea gusturile destul de bine ca să-şi poată imagina şi singură. Se mirase doar când auzise că s-a recăsătorit. Dar n-o mai interesa de ce, cu cine, n-o mai interesa nimic, dar absolut nimic. o durea-n cot de el şi de toate paţachinele lui. Chiar de-ar fi luat-o de nevastă pe Lady Di, că era încă tânără şi proaspătă. Ca şi asta, cum zicea c-o cheamă?, Angelina, că şi asta avea o voce de fecioară neprihănită... Auzi! Porcul naibii! Să moară "ca un înger"! Tocmai el! Bărbaţii cinstiţi mor ca vai de capul lor, cu cancer la prostată ori la plămâni, cu ciroze ori paralizii, pe un pat mizerabil, cu încă patru-cinci amărâţi în salon.

Adormi târziu, îndoită, după ce luase o doză dublă de somnifer.

... A doua zi, vineri înainte de prânz, o doamnă îmbrăcată în negru, intră în mica Biserică Stavropoleos, pustie la acea oră. De la băbătia care şedea la pangal cumpără două lumânări din cele mari. Aprinse una la picioarele lui Isus Cristos şi îngenunchie în faţa altarului cu cealaltă lumânare pâlpâind între mâinile împreunate pe piet. în străduţa alăturată doi zidari lucrau la renovarea unei case vechi. La un moment dat doamna auzi bulgării de moloz aruncaţi de la etaj pe jghiabul de lemn şi izbucni în plâns. Se rugă apoi multă vreme, într-o şoaptă întretăiată de suspine.

Către ceasul prânzului, Sfântul Petru coborî din Porţile împărăteşti, veni lângă ea şi o mângâie pe cap: "Ridică-te, roaba Domnului - îi zise cu vocea lui baritonală. Ruga îţi este primită. A fost iertat!"



Revederea



Ce mai faci? - a întrebat-o şi-a luat-o brusc de mână.

- Aaa!, tu erai, dragă?

- Da, eu eram - a răspuns el, descumpănit, şi-a privit-o mai atent. Aproape blondă, bluză şi fustă, sandale fără toc. Cam neglijentă, poate.

- Nu te-am mai văzut de-atâta vreme... - continuă ea cu vocea tărăgănată.

Era opt sau nouă, sau, poate, zece. Era întuneric, deja, şi cald. Pe lac, câteva felinare rare. Probabil, ultimele bărci.

- Tot acolo lucrezi? - făcu ea.

- Tot acolo.

Mergeau pe marginea lacului, încet, mână în mână. Ea aştepta. Seara era sfârşite.

- Nu cumva te-ai căsătorit între timp? - îl întrebă.

- Nu, n-am făcut-o - şi râse. Dar tu? Parcă erai măritată - începu el, amuzat.

- N-am fost măritată niciodată.

îşi desprinse mâna din mâna lui şi-şi aruncă părul pe spate. Au mers o vreme, aşa, în tăcere. Era nehotărât.

Când au ajuns în dreptul debarcaderului ea s-a oprit, sprijinindu-se de umărul lui. Două bărci acostau. Perechile au coborât şi au trecut pe lângă ei, înlănţuite. Apa era neagră şi împietrită, ici-colo vibra câte-o rază: lămpile de pe malul opus. Alături era intrarea în restaurantul parcului unde băuse singur, până adineauri.

- Hai să bem ceva!

Ea ezita.

- în cinstea... revederii... - adăugă el

îl privi lung, din creştet până la pantofii lui galbeni, perforaţi, cu vârf ascuţit. Pietrişul aleii scrâşni subţire.

Până să vină friptura ea îşi bău coniacul. Sorbea încet, cu ochii închişi.

- îţi aminteşti de seara aceea când ne-am plimbat cu barca?

Să-şi amintească...? Totuşi, dădu din cap.

- Vâsleai numai pe lângă mal, pe sub sălcii. îţi aminteşti, nu-i aşa?

- Cum erai îmbrăcată?

- Cu o rochiţă bleu. Aceeaşi rochiţă cu care am fost într-o duminică la meci.

- Eu, la meci!?

- Nu, nu cu tine.

- Nu cu mine? Ba da! Acum îmi amintesc. Juca Rapidul. Şi... şi aveai o poşetă albă care se deschidea mereu.

- O poşetă albă?! Parcă... Şi tu spuneai c-o să-mi pierd banii. Da' de fapt, ştiai că n-am decât rujul, pudra şi-o batistă.

Dădu paharul pe gât, înveselit. Ea continua să vorbească, cu ochii pe jumătate închişi, cu faţa îmbujorată. Friptura era cam tare. I-a tăiat-o el, în bucăţele mici, ca la copii. Au mâncat în tăcere. Băură încă un pahar.

- Poate c-ar fi fost mai bine...

- Ce-ar fi fost mai bine?

- Să fac copilul.

- Copilul!?!

- Nu-ţi aduci aminte? După meci am rămas într-o cofetărie până târziu.

- Aa, da. Erai într-o rochiţă înflorată şi ţi-ai pătat-o cu îngheţată de vanilie.

- De vanilie? Nu de vanilie, de ciocolată. Atunci ţi-am spus că sunt însărcinată.

- însărcinată!? Mie...? Da... da.

- Şi până la urmă ne-am certat. Eu ziceam să-l cheme Sergiu, dar tu vroiai, neapărat, Eugen. Şi spuneai c-o să-l faci fotbalist.

- Fotbalist...!? Ziceam şi eu aşa.

- Ba erai foarte convins. Şi la plecare m-ai mângâiat tot drumul ca să mă-mpaci. îţi aminteşti cum mă mângâiai?

- Parcă. Şi tu râdeai, nu?

- Râdeam? Nu cred...

Nu era frumoasă, dar ţinea buzele întredeschise şi avea sânii proeminenţi, rezemaţi de masă.

- Dacă tu ai fi vrut să păstrăm copilul...

Se făcuse târziu. Era douăsprezece şi ceva. El se uită la ceas a doua oară. A treia oară ea înţelese.

- Tot acolo stai? - îl întrebă, cu acea voce tărăgănată de la început.

- Tot acolo.



... S-a trezit târziu, încă puţin ameţit. Soarele era sus. îşi aminti că îl sculase dimineaţa, pe la şase, poate. Era îmbrăcată şi se pieptăna în oglinda cutiei de pudră. I-a cerut nişte bani cu împrumut şi-a plecat.

Toată noaptea îi apăru, deodată, absurdă. De ce-i răspunsese: "Aa, tu erai"? Nu-şi amintea să-i fi spus cineva aceste cuvinte atât de spontan, cu uimire, cu o bucurie sinceră. Şi apoi, de unde acele amintiri comune. Amintiri? De fapt, n-o mai văzuse niciodată.

Nu mai înţelegea nimic. Şi, mai ales, nu înţelegea de ce îi şoptea în ureche, îmbrăţişându-l, "soţul meu, soţul meu". Doar îi spusese, asta şi-o amintea perfect, că n-a fost căsătorită niciodată.

Afară, soarele era orbitor.



Mr Muscle e sticla cu detergent pentru spălat geamurile, marca Mr Muscle, scria Loves the jobs you hate! în sticlă se afla, de fapt, detergent pentru spălat vasele fiindcă era mai practic: gâtul sticlei se termina cu un dispozitiv simplu care, la apăsarea unei mici tije, împroşca lichidul ca un pulverizator. Spălatul vaselor devenea astfel mai rapid şi mai economic, după cum susţinea soţia lui, care descoperise această "inovaţie" la serviciu, în bucătăria-sufragerie pusă la dispoziţia salariaţilor. într-adevăr, recipientele în care se vindea detergentul pentru vase erau în general mari, grele, de un litru şi, fiind din plastic, detergentul ţâşnea la cea mai mică strânsoare în cantităţi prea mari. Recunoştea că "inovaţia" îi plăcuse: sticla lui Mr Muscle era mică, deci foarte comodă, iar el descoperise că îndoind cu apă lichidul verde, gros şi vâscos al detergentului, obţinea o pulverizare cu mult mai fină, pe suprafeţe mari, o pulverizare perfectă. Se ironiza singur pentru această "găselniţă", glumea vorbind cu soţia sa despre "brevetarea" ei, dar în sinea lui era mândru de aceste mărunte îmbunătăţiri ale unor treburi banale dar, vai!, necesare. Soţia lui considera însă că-şi pierde vremea cu fleacuri, că dă importanţă unor mărunţişuri. "Viaţa-i făcută din mărunţişuri" - replica el şi-şi vedea mai departe de treabă. După ce săpunea bine cu peria, fiecare farfurie şi tacâm în parte, le punea alături, pe platforma de zinc a chiuvetei apoi potrivea apa să fie doar călduţă şi le limpezea sub jetul robinetului cu multă grijă, frecându-le cu degetele, până ce faianţa farfuriilor ori sticla paharelor suna subţire, muzical, ca o melodie interpretată la fierăstrău. "Tu nu speli vasele, tu te joci! - îl admonesta Elena. îţi omori timpul cu nimicuri în loc să faci nişte lucruri mai serioase, să scrii."

Într-adevăr, toate aceste mărunte treburi casnice îi luau foarte mult timp, dar n-avea nicidecum senzaţia că-şi "omora vremea" cu ele. Dacă n-ar fi găsit acele mici modificări în rutina lor, dacă nu le-ar fi transformat în "joc", cum zicea Elena, nu le-ar mai fi făcut deloc. Era singura modalitate de a iubi - cum zicea Mr Muscle - treburile pe care le ura. De ce, oare, nu putea iubi scrisul? - se întrebă, luând din cui ştergarul, după ce vasele, rânduite pe grătarul de sârmă, se scurseseră de apă. Toate încercările de până acum sfârşiseră în lehamite, în neîncredere, în dezamăgire înainte de a pune punctul final. Toate începuturile erau anevoioase, primele fraze i se împotriveau cu duşmănie ca nişte fiinţe răuvoitoare, ca nişte fiare sălbatice pe care în zadar ar fi încercat să le îmblânzească. Scria, de bine de rău, o pagină, rareori două, dar totul sfârşea, după zile grele de ezitări şi înverşunări, de avânturi şi delăsări, printr-o amânare: va continua mâine, va sfârşi a doua zi, peste o săptămână, când va putea... "La calendele greceşti" cum ar fi zis maică-sa.

Nu cumva de la ea i se trăgea această slăbiciune, această lipsă de voinţă, ori de forţă, pentru a duce un lucru până la capăt? De la ea învăţase că un lucru trebuie să fie făcut bine şi frumos, ireproşabil şi finisat până la ultimul amănunt. Şterse tacâmurile şi le puse, rând pe rând, la locul lor: furculiţele în despărţitura pentru furculiţe, cuţitele în despărţitura lor, linguriţele de ceai separat de linguriţele de cafea, mai micuţe... Nu, nu era vorba doar de aspectul practic, adică de faptul că găseai mai repede lucrul pus la locul lui, ci, în primul rând, de o chestiune estetică, şi în acelaşi timp, de faptul că totul avea un sens, o logică. Cum era, de pildă, aranjarea farfuriilor puse la svântat pe rastelul lor metalic. Nu le putea arunca niciodată, aşa cum uneori făcea Elena, una peste alta, de-avalma. Le punea întotdeauna vertical, înfipte în interstiţiile rastelului. Aşa se câştiga spaţiu, dar, mai ales, aşa era "în logica" rastelului şi, în plus, era mai frumos. Când intrai în bucătărie şi le vedeai, strălucitor de albe şi în poziţie de drepţi, ca nişte marinari în uniformă de vară, ţi se bucura ochiul. Nu ca atunci când erau trântite una peste alta, pe orizontală, ca un teanc de clătite...

Da, era o ambiţie perfecţionistă în această nevoie de logic şi de frumos! Ura asemenea cuvinte fiindcă de la ele se trăgea neputinţa lui de a încheia un text odată început. Nimic, nici o frază nu i se părea îndeajuns de logică şi de frumoasă. întotdeauna descoperea undeva, uneori ascuns, un defect, o infimă neglijenţă, o scorie, o ştirbitură, o pată, un gunoi. Exact ca în bucătărie după plecarea grăbită a Elenei la serviciu! Dar pe când aici era destul de uşor să pună mâna pe cârpă ori pe mătură şi făraş, dincolo, pe foaia de hârtie... De ce nu putea iubi hârtia aşa cum învăţase să iubească bucătăria? Fiindcă nu urâse destul coala de hârtie? Sau, pentru că nu descoperise acele mărunte tertipuri care te făceau să iubeşti ceea ce urai? Acel pulverizator al lui Mr Muscle, de pildă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara