Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Proză de Nicu Ilie

„...și de nimic nu am să mă tem“

Personajul îmbogățitului de tranziție era hăituit. De o parte poliția, cu procuratura, alea-alea, cu fiscul după ele. De alta, paparazzi, opinia publică. De alta, jurnalele și televiziunile ieșite la interval, cum se spune. În urma tuturor, privindu-l de departe, de la înălțime, și încercând să-i ghicească mișcările – regizorii și prozatorii. Reușise până acum să scape destul de bine. Sau: deși nu reușise să scape, nici ceilalți nu reușiseră să-l prindă.
Se întinse pe spate în fotoliul său de birou. O rază de soare dintr-o primăvară tâmpită și inconsecventă trecea acum prin fereastră și ajungea până la fotoliul lui. Pentru moment, era plăcut. Felina enormă care locuia în spatele ochilor săi se ghemui încântată în partea luminată de soare a feței.
Nu, nu reușise să scape. Nu, nu reușiseră să-l prindă. Era agățat în păienjenișul lor. Era stăpân pe mișcările sale, dar tocmai aceste mișcări puteau să-l încurce și mai rău în balele lor solidificate, lipicioase, înșelătoare, deceptive, iar micii canibali stăteau nemișcați în umbra din spatele razei de soare așteptând semnele sale de epuizare. La vie publique.
Comandă să se facă noapte, se făcu, își puse o haină pe el și plecă pe jos prin gangurile orașului de sub oraș. La intrare se lovi de un cretin care umbla cu un felinar stins: „Caut un om, caut un om”. Se scutură, își verifică portofelul și își puse un șervețel parfumat la nas. Lumile eterne sunt adesea prost mirositoare. O sută de metri mai jos, niște fraieri se contrau pe tema selfiurilor – dacă e păcat să îți faci selfie și dacă, spre deosebire de alte poze, selfiurile chiar îl reprezintă – sau doar îl simbolizează – pe cel pozat; dacă cel care apasă butonul, cel ce stă în fața camerei și cel ce e mulțumit de poza rezultată sunt una și aceeași persoană sau sunt trei persoane diferite care doar locuiesc același corp. Nu departe, o altă aglomerare pestriță, huligani de multe vârste, îl înghesuiau pe un bătrân căpos. Personajul se opri un moment să vadă despre ce-i vorba. Fiii omului, acum plecați în străinătate, chiar înainte să plece au dat un chef (participase, se pare, și bătrânul). De la petrecere, în drumul lor spre autocar, vandalizaseră niște benere ale echipei locale și scriseseră tot felul pe pereții caselor pe lângă care au trecut. Acum, bătrânul se declara ok cu ce au făcut fiii săi, pentru că echipa locală a avut ea vremuri de glorie, dar în prezent e, în mod obiectiv, proastă, și le spunea ăstora nu doar că nu au de ce să-l certe, dar ar trebui să-i dea o primă pentru că le arată adevărul, ar trebui să-i dea mâncare și băutură gratis până la sfârșitul vieții pentru asta. „Îți dăm noi, îi răspundea o zarzavagioaică, ulei de la Vanghelie gratis, până la sfârșitul vieții, cu șoricioaică în el!”
Ajunse, în sfârșit. Ușa cârciumii era păzită de un cerber din Rusia. „Virgil?”, întrebă personajul îmbogățitului de tranziție să știe dacă are de ce să intre. Gorila făcu un semn că e. Își lăsă postul și porni înainte, pe scări în jos, să-l conducă. Personajul se gândi că, de fapt, rusul nici nu păzea ușa, ci doar ieșise să fumeze. În local nu era voie, cu excepția câtorva separeuri unde Virgil era împărat și azi decidea că se fumează, iar mâine își ieșea din pepeni dacă. Acesta era cu primarul de la Trei, niște analiști politic și alți câțiva îmbogățiți de tranziție la o masă mare cu de toate. Câteva piți ciripeau printre ei. Dacă ar fi știut, personajul principal al îmbogățitului nu ar fi coborât. Îi repugna să se amestece. Lui îi plăcea să aibă ghidul lui și ghidul să-l poarte pe culoare și să-i arate de la distanță pe unii și alții și să-i spună despre ei, ăia au pățit aia, au luat aia, au dres aia, ăilalți au făcut chestia ailaltă, ăia de colo au scăpat folosind chestia aia. Ăia sunt la anulare cu chestia ailaltă, ai citit despre ea. Ăia s-au amestecat cu unii și li s-a întâmplat să. Și din toate astea, să tragă singur concluziile proprii și să meargă singur pe calea sa. Dar n-are el cum să-i propună lui Virgil un contract exclusiv!
Se așeză alături de ceilalți. Și atunci se produse un lucru bizar, i se mai întâmplase și altă dată: în clipa în care li s-a alăturat a devenit ei. Sau ei au devenit el. Chipul lui trecea de la un om la altul, în jurul mesei, ca bietele piți, trase când încolo, când încolo. Uneori toți aveau același chip. Alteori – existau și momente de pauză – nimeni n-avea nicio față. Și nu doar atât: se mișcau liber pe axa timpului, când înainte, când în trecut, fără ca vreunul dintre ei să controleze întreaga poveste și fără a avea vreun ce câștig. De la cocaină, își spuse. Mai trase o linie și toate planurile denudate ale continuumului newtonian, toate gratiile bine sudate ale cuburilor raționaliste au început să flexeze sub greutatea privirii sale. Ce își dorea, în asemenea momente, era să nu uite cine e el însuși și să-și găsească, la plecare, același chip cu care venise. Uneori, treaz, la el în birou, în momente de reverie, el însuși avea impresia că așa ceva deja i s-a întâmplat: că de la vreo petrecere a plecat altcineva sau că a fost prea dus și cine l-a transportat acasă i-a greșit fața, n-a știut care e a lui și i-a lăsat alta. Uneori se uita în ziare vechi, la fotografii ale lui și nu se recunoștea. O dată maică-sa l-a forțat să vadă poze din anii de dinainte, din cealaltă viață a sa, de când era mic, sărman, și l-a oripilat să se vadă sub formă de larvă. Dar asta era de înțeles: acele fotografii erau anterioare Renașterii. Era normal ca fluturele și larva să arate diferit. Dar ziarele vechi, acel om, îmbogățitul ăla...
„Engage!”, zise și se teleportă din nou la el în birou, în trecut, înainte să plece de-acasă. O angajată, nu-i reținea niciodată numele, era prinsă într-o buclă temporală, intra continuu la el în birou și îi spunea că urmează o întâlnire cu nu știu cine. Plictisit să o urmărească repetându-se la nesfârșit, se duse în baie și începu să se pregătească. Își scoase cămașa transpirată și își trecu dosul palmei pe față. Trebuia să se bărbierească. Mare minune, mașinile astea noi, puteau fi folosite fără să te uiți în oglindă, fără să te tai. Altfel ar fi umblat bărbos ca hipsterii sau ca popii. Asta era chestia: anii din urmă făcuseră din el un anti-Narcis care detesta orice formă de oglindă.


Îngerul a strigat: „Rien ne va plus!“

„Să scrii mi se pare așa o chestie... prea migăloasă. Eu și croitorie aș face, dar trebuie să coși, să migălești, să desenezi toate găitanele alea, să cambrezi – dacă e o rochie...”.
Fata stătea, pe o pernă largă de la intrarea în expoziție, într-o poziție contorsionată, cu picioarele strânse sub ea, sprijinită pe o parte, într-un cot, cu celălalt cot pe un genunchi, cu bărbia în palmă, folosindu-și oasele ca pe o structură arhitectonică.
Din tot grupul mai rămăseseră doar ea și încă un tip. Ceilalți plecaseră la o altă expoziție, dar ea nu voia niciodată să vadă mai mult de una – maxim două expoziții într-o noapte. „Se amestecă lucrările în capul meu”, obișnuia să spună, clătinându-și capul ca pentru a scăpa de expozițiile în plus, dar și pentru a-și pune în valoare ochii mari, negri, ale căror pupile rămâneau nemișcate.
În celălalt capăt al galeriei, artistul începuse deja să strângă lucrările, iar o parte dintre ele fuseseră deja puse pe foc.
„Mai stăm? Văd că au început să strângă.”
„Mai stăm puțin. Îmi place să le văd cum ard! Tâmpitul ăla chiar a făcut un mare serviciu artei cu interdicțiile lui...”
„Îngerul?”
„El.”
Cu trei ani în urmă intrase în vigoare Legea finală. „Tot ce a fost de creat este deja creat, spusese Îngerul. Toate cărțile care trebuiau scrise au fost deja scrise – avem, deja, multe care nu ar fi trebuit scrise niciodată. Picturile și fotografiile care meritau făcute au fost, toate, făcute. Toate ideile ce meritau anunțate – le avem deja. De-acum nu mai putem decât să ne repetăm, să plagiem vechii maeștri, să îi parodiem. Să transformăm arta în capriciu și ideologia în bufonerie. Omenirea a ajuns în stadiul suprem, după care nu mai poate veni decât declinul”.
Orice cetățean putea, acum, trei ani mai târziu, să recite acest discurs. Îl auzea sau îl citea zilnic, ineluctabil, de oricâte ori restarta un device sau iniția o sesiune comunicațională. Existau în prezent mai multe tabere – niciuna nu mai contesta, după atâta timp, necesitatea repetării discursului, nici pe cea a lucrurilor impuse prin el, dar erau unii care solicitau scurtarea lui, alții micșorarea frecvenței de difuzare, alții, în schimb, spuneau că se termină abrupt și că ar trebui să mai fie adăugat un minut-două din discursul istoric pentru că, așa cum se termină, dă impresia că declinul este început și de neevitat. Ori, discursul Îngerului, la fel ca și spiritul Legii finale, dorea să împiedice orice declin, prin înghețarea lumii în această stare semiparadisiacă, în care „suferința obiectivă” (cum spunea textul legii) fusese eliminată din societate, la fel ca și lipsurile de orice fel ce pot pune în pericol supraviețuirea sau dezvoltarea culturală a indivizilor; fiind, „în plus” (conform aceleiași surse), asigurate toate libertățile individuale și drepturile colective.
Exact aceasta fusese tema expoziției de azi: „Îngerul a strigat!”. Să faci artă devenise complet interzis, dar ilegalitatea stimula mediul artistic. Atât artiștii, cât și participanții, dacă erau prinși riscau să facă zile bune de gaming în folosul comunității (în teorie exista chiar și amenințarea muncilor manuale, dar nimeni nu-și imagina o instanță care să pronunțe o asemenea sentință). Îngerul știa de toate aceste expoziții clandestine, din când în când trupele sale mai efectuau și arestări, dar le tolera în mărinimia și înțelepciunea sa, știind că arta, o activitate care a început cu 100.000 de ani în urmă, nu poate înceta de pe o zi pe alta. Avea și un lucru care să îl bucure, sau cel puțin să îi stimuleze orgoliul, – aproape toată arta underground avea una și aceeași temă: discursul Îngerului, moartea artei, sacrificarea artei pentru supraviețuirea omenirii. Prea puține abordări îi erau favorabile, dar cele mai multe erau benigne.
„Și ce ai scrie dacă ai vrea să scrii”, o întrebă el pe ea. Se apropiaseră lângă focul mare, aprins în curtea interioară, care însemna finisajul oricărei expoziții. Era ca un ceremonial, existau deja ritualuri și cutume ale arderii tablourilor – ardere care devenise ea însăși o formă de cultură alternativă.
„Sau să desenez”, spuse ea. „Tablourile ard mult mai frumos.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara