Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Proză din nimic de Marius Chivu


Cătălin Mihuleac a publicat în total patru volume de proză scurtă (Garsonieră memorială confort trei, Maşina de scris, 1996; Titlu neprecizat, Polirom, 1999) şi un roman (Dispariţia oraşului Iaşi, Institutul European, 1998), în paralel cu o susţinută activitate de jurnalist. Cu toate acestea, a atras şi nu prea atenţia criticii literare. Câteva proze reuşite citite în diverse periodice, mi-l recomandau ca pe un prozator plin de vervă, cu o imaginaţie debordantă, mult umor, manierist în sensul bun. Lectura ultimelor două volume de povestiri mi-a confirmat primele impresii, dar mi-a strecurat şi primele îndoieli.

Cătălin Mihuleac are o formulă pe care o urmează cu sfinţenie. Personajele principale ale prozelor sale sunt clişee, prejudecăţi, defecte, vicii şi, în general, o gamă largă de situaţii culese din imaginarul social contemporan, mai toate purtând pecetea unor conotaţii negative. Şi când spun personaj principal, nu vizez o metaforă. Căci tocmai aici intervine marca personală a prozatorului ieşean: confuzia şi glisajul elementelor din planul figurat spre cel propriu, din cel ideatic spre cel material, din cel obiectual spre organic; deseori, în dezvoltări tot mai absurde. O inversiune surprinzăroare şi de efect se produce în fiecare povestire, ieşind brusc sau, dimpotrivă, cât mai firesc din limitele realităţii convenţionale. Prozele par scrise din nimic. Găsirea unei perspective năstruşnice, mai neobişnuite e totul. Iar poanta pare să vină de la sine. Aerul condiţionat de la oraş se destăinuie aerului curat de la ţară, un impresar încheie un contract nu cu muzicianul de pe scenă, ci cu publicul din sală, cineva face trafic cu vârste false, doi fraţi merg la judecată pentru a fi declaraţi juridic colegi de şcoală, ceea ce părea un stol de păsări nu e decât un stol de creiere migratoare, femeile senatorilor sunt vlăguite pentru că de fiecare dată fac amor cu tot electoratul reprezentat parlamentar, o bătrânică ucide un comentator sportiv şi în final se află că era... Limba română, în paginile de la Mica publicitate, un bărbat de la Comemorări se încurcă cu două tinere de la Matrimoniale, bătutul unui covor eliberează paşii celor care au călcat pe el, un om de afaceri miliardar şi-a cumpărat o zi gonflabilă pentru a-i ajunge timpul, la o mănăstire specială se scoate talentul din om, acesta fiind considerat sursa nefericirii ş.a.m.d.

Imaginaţia lui Cătălin Mihuleac este, în primul rând, satirică. Umorul lui este cinism trecut prin filtrul ficţiunii. Prozatorul vânează orice aşa-zisă slăbiciune umană, iar derizoriul este privit prin lentila fantasticului şi a absurdului. De aceea prozele sale sunt, mai toate, nişte farse, deşi unora le pot părea pamflete deghizate. Sigur, pe undeva se face simţită şi o firavă tendinţă moralizatoare, dar această impresie ţine de natura subiectului în sine. Poate fi aici şi o parodie la adresa literaturii satirice (istoricizate oricum), dacă nu chiar a mijloacelor literaturii în general. Cam ca la Urmuz. Numai că prozatorul ieşean nu construieşte atent o strategie profundă cu bătaie teoretică lungă, îmbinând multiple elemente, ci speculează anecdotic pe spaţii mici, având ca finalitate amuzamentul generat de un absurd comun. Nu avem de-a face cu vreo subminare, ci cu semnificaţii exhibate.

Aici apar, la un moment dat, ca foarte evidente şi minusurile scrisului lui Cătălin Mihuleac. În vreme ce câteva povestiri sunt mici bijuterii textuale în construcţii paroxistice (Mi se acrise să fiu respirat de ţărani miţoşi, Un miros proaspăt, de verdeaţă şi gâză tânără, îi însufleţea gura, din primul volum sau Textile şi conserve şi Stress, din al doilea volum), altele rămân doar la stadiul de bancuri şi simple anecdote. O altă categorie de povestiri, dacă ar fi fost scrise într-un registru mai grav şi fără intenţia de a amuza cu orice preţ, ar fi ieşit veritabile proze sud-americane (Am vrut un bar de stepă şi l-am avut, Intelectualii transformă căprioara în piele de şters ochelarii, din primul volum sau Tărănoiul, De Paşti şi Carpeta, din al doilea). Furat de propria viziune, Cătălin Mihuleac exagerează aplicându-şi formula fără o minimă selecţie vizând compatibilitatea cu potenţialul subiectului. Ambele volume sunt pline de texte de umplutură, fără haz, dezamăgitoare sau proaste de-a dreptul. Plus titlurile, în general, neinspirate. Impresia este de inegalitate. Câteva texte subţiri sunt salvate, e-adevărat, de stilul spumos care reuşeşte (nu însă de multe ori) să suplinească banalitatea subiectului. La urma urmei, nu orice se pretează cu efect formulei expuse mai sus, or subiectele sunt de toată mâna. Pentru publicul de o zi al unui ziar, probabil absolut toate povestirile îşi păstrează savoarea intactă. Semnificaţiile rămân la suprafaţa textului şi nimic mai mult. Un kitsch cu morgă suficient sieşi. De aici şi expresia absurd de consum. Cititorii mai pretenţioşi vor zâmbi însă, forţat, ca la un banc infantil spus fără intonaţie. Diferenţele de calitate dintre proze se văd imediat. De pildă, luând exemple din volumul Noapte bună, tâmpitule!, una e să asculţi confesiunile de un haz nebun, cu pretenţii de filozofie a meseriei, ale unei stripteuse de mâna a treia, fostă muncitoare la Textile (în Textile şi conserve) şi cu totul altceva furia unei soţii de fotbalist care tot aduce acasă tricouri schimbate la finalul meciurilor (în Tricouri).

Cu atât mai gratuite şi lipsite de efect sunt cele câteva proze cu trimiteri la scriitori (Ahura Christi, Nicolae Prepelicaru, Adriana Vitell ş.a.) sau cele în care manuscrisul şi profesia de scriitor apar ca pretext narativ în încercări superficiale de metatext.

Dar, apropo de stil, iată, în final, o mostră: „Erau şapte ţărani voinici, cu capetele căptuşite în jertfa brumărie a unor oi la fel de simple ca ei. Cu palmele de piatră ponce, îşi treceau din om în om ştafeta de răchie. De sub buza groasă, funcţionând ca o mustaţă de serviciu, sticla de rachiu ieşea zgribulită, clănţănind cu toate cele 50 de grade ale ei. Din grad în grad, pădurea se apropia. Piatra ponce a palmelor aştepta saliva aspră a muncii. De pe umerii oamenilor, topoarele îşi expediau reciproc luciri războinice, ca pe nişte bezele. Rânjetul fierăstraielor tânjea după sângele copacilor, ca după pastă de dinţi.” (În ţara noastră, porcul şi bradul sunt fraţi, din vol. Bar de stepă)



Cătălin Mihuleac, Bar de stepă, proză scurtă, Editura Timpul, Iaşi, 2001, 176 p., f. p.

Cătălin Mihuleac, Noapte bună, tâmpitule!, Editura Cronica, Iaşi, 2003, 146 p., 45.000 lei

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara