Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Proza cea mai scurtă de Cosmin Ciotloş

Sunt sigur că lui Răzvan Petrescu însuşi această formulă, naivă, nu-i este tocmai necunoscută. Şi nu-i sună tocmai injust. Calchiată după Cartea cea mai mică, matricea gazetărească antedecembristă care transforma în pagini de revistă întregul mister al unui debut în bună regulă, titulatura i-ar putea fi aplicată perfect, astăzi, masivului volum de publicistică Foxtrot XX. Camuflate atât cât să pară într-adevăr naraţiuni, iar nu articole, învelite în membrane pregătitoare succesive de-o parte şi de alta (de la cuvânt înainte la prefaţă, de la prefaţă la introducere, de la introducere la preambul ş.a.m.d.), textele cuprinse aici au fost, la origine, simple bucăţi destinate publicării în presă. Mulţi ar putea cădea, de altminteri, în plasa editorială pregătită de Cartea Românească luând drept proze autentice nişte, de pildă, cronici de film. Şi n-ar face, prin asta, decât să dea un verdict de esenţă şi să confirme o butadă de succes. Anume că recenziile lui Răzvan Petrescu sunt, în fond, proze de cea mai bună calitate. Din stilul cărora au ce învăţa şi criticii, dar şi - mai ales - scriitorii.

Pentru că, lucrul se confirmă încă de la primele pagini, autorul Micilor schimbări de altitudine ştie să instrumenteze naraţiuni expresive pe distanţa care separă un rând de celălalt. Fără a recurge la zeflemea, dar deplasând câte un accent ironic acolo unde se cuvine, el generează un registru al diferenţei absolut necesar supravieţuirii narative. Folosindu-se de aparenta restricţie a paginii de revistă, Răzvan Petrescu împinge pragul şi mai jos, propunându-şi să creeze viaţă în două sau - cu generozitate - în trei rânduri tipografice. Fiindcă, indiferent de dimensiunile microcapitolelor din Foxtrot XX, mostrele de scriitură artistă se dovedesc la fel de înguste şi - eventual - de aglomerate. Fie că este vorba de pretinsă memorialistică cenaclieră sau de tăioase prize directe pe câte-o peliculă, imaginaţia lui Răzvan Petrescu funcţionează tot aşa de spectaculos.

Nu pot ghici - nimeni nu poate - unde se situează, ferm, un asemenea scriitor de meserie în geologia inconsecventă a literaturii române din ultimele decenii. La data primei cărţi, în 1989, liniile de forţă analitice conduceau fără escală către imediat liminara generaţie 80, către Mircea Nedelciu & Co. Între timp, desantul ce părea definitiv stabilizat ca direcţie s-a disipat mai mult sau mai puţin tragic, aerul comun şi tehnicile consensuale şi-au slăbit legăturile moleculare, mizele şi cerinţele prozei s-au schimbat, din cândva explozivul textualism a rămas numai o amintire sumbră. A-l proclama, pe Răzvan Petrescu, cel mai bun autor de proză scurtă de la noi n-ar fi, ca atare, deplasat. Dar nici n-ar fi, vorbă veche, în chestie...

Cred eu, Foxtrot XX merită citită aşa cum se prezintă. Fără a o răsturna într-o parte sau într-alta a muchiei - şi aşa subţiri - pe care evoluează. Nici proză în sens tare, nici publicistică făcută după manual, volumul conţine o serie nesfârşită de piese cu monogramă. De genul acelora ale lui Caragiale ori Arghezi şi mai puţin asemănătoare cu produsele sobre ale unui, să zicem, Pompiliu Constantinescu. Când Cenaclul Universitas, condus de Mircea Martin, intră în vizorul lui Răzvan Petrescu, ceea ce rezultă nu se mai poate numi memorialistică. Pentru că ştiinţa portretului e trecută pe loc în rezervă. Singurul pasaj care ar putea fi suspectat de asemenea fervori pleacă de la o poezie (fals descriptivă şi ea) a lui Radu Sergiu Ruba. Amintirea, vagă, a extraordinarului poet Cristian Popescu e extrasă şi ea printr-un ricoşeu subtil din necroloagele emfatice ale tizului acestuia, cu mult mai notoriu, Cristian Tudor Popescu.

Iar exemplul nu e nici pe departe singular. Metoda optică exersată aici nu e a focalizării jurnalistice, ci a difuziunii mediate de un alt obiect cultural. Care poate aparţine, după caz, folclorului urban, presei naţionaliste, cinematografiei hollywoodiene sau lanţurilor de edituri de la noi. Desigur, cel mai palpitant dintre capitole grupează şi discută minuţios ororile vehiculate în ziarele româneşti ale primului deceniu postrevoluţionar. Iată o selecţie aproape întâmplătoare şi complet lipsită de echivoc. Gradaţiile şi nuanţele sunt - într-o măsură - ale timpului aceluia. Talentul e al lui Răzvan Petrescu:
"O f.f. pasionată cititoare (39 de ani) a României Mari din Slobozia trimite o f. umedă scrisoare decalibratului şef al partidului cu acelaşi prenume. Dorul, fumul, par de neostoit de la distanţă. ŤCum aţi ajuns la perfecţiune şi dincolo de ea ?ť se minunează făptura. Dincolo de perfecţiune n-ar mai fi decât divinitatea. Bănuiesc că bunul Dumnezeu are toate motivele să se neliniştească aflând că i-a ajuns Vadim T. prin preajmă, fiindcă, ţinând cont de faptul că ne-a lăsat cuvântul Său în limba ebraică, s-ar putea să fie luat la întrebări de marele patriot. Ceea ce nu-i lucru uşor. Mai ales dacă marele patriot este aşa cum presupune doamna din Slobozia, Ťpersonal eu vă consider un supermanť. Dacă se duce la Slobozia, omul localizat dincolo de perfecţiune va fi însă obligat de doamnă să-i arate ce poate face un superman în realitate, nu pe pânză, şi scăpăm de el. La un moment dat, imediat după curbă, celesta creatură din Slobozia începe să freamăte şi intră-n coliziune cu ea însăşi: ŤPe dvs. vă simt mai aproape, aveţi acea forţă de atracţie magnetică, dar selectivă în acelaşi timp.ť Aşa simte ea, pe înserat, când stă singură şi coase, c-a fost selectată de magnetul poetului."

Jocul cu valorile de adevăr ale unor propoziţii deja existente pare a fi specialitatea lui Răzvan Petrescu. El aprobă pentru a avea răgaz să se îndoiască şi se miră pentru a găsi prilejul de confirmare. Aici se întrevăd schemele tactice ale comentariului său, imun la plăcerile postulatului autarhic. Vocea implicată în analizele din Foxtrot XX nu-şi uită niciodată ţinta, chiar atunci când zăboveşte nepermis de mult asupra câte unui detaliu. Mulţimea ricoşeurilor capătă - brusc - valenţe de legi deductive. De aici se naşte, mai ales pentru filologi, pregnanta senzaţie de narativitate.

Proaspăt în mintea cititorilor, scandalul legat de paternitatea incertă a memoriilor prostituatei de lux Belle de Nuit e dezlegat într-o cheie care, o dată dezvăluită, devine imposibil de uitat. Nu ca reţetă de desfiinţare a unei cărţi - aici criticii supercalificaţi îşi dispută întâietăţile -, ci ca remarcabil trofeu stilistic. Nu mai cunosc decât unul de acelaşi calibru, aparţinându-i, tacticos şi definitiv, lui Mircea Horia Simionescu. Revenind, însă, la Răzvan Petrescu şi la execuţiile lui, să notăm numai lentoarea cu care ochiul vigilent al lectorului se apropie de pradă. După câteva concilieri mirate ("Pe urmă, autoarea face o recenzie la filmul Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii. Ciudat, nu i-a plăcut. Zic ciudat, pentru că nici mie nu mi-a plăcut. Şi nu sunt nimfomană"), urmează alte câteva ghionturi amicale ("Puţin mai departe am uitat de domnul Andrei Pleşu, pentru că m-a surprins fraza ŤNimeni nu linge atât de drăgăstos ca Răzvanť. Bine, dar eu sunt Răzvan! Iar eu nu ling drăgăstos. Folosesc sexul în scopuri educative, am principii, cânt. Însă fata povesteşte-n continuare despre sexul lui de proporţii gigantice. Aşadar, despre mine e vorba !") pentru ca finalul să poarte cu el valorizarea, intact necruţătoare ("Şi aflăm că de Anul Nou pleacă la St. Tropez. Şi Dan Sociu semnează postfaţa. Cică el ar fi autorul, se spune în Academia Caţavencu. Numai că pentru a te numi autor trebuie să scrii o carte. Or, ce avem aici nu este o carte. Nu valorează nici măcar cât o scrisoare dintre cele trimise de cititorii revistelor tehnice. Dar ar putea fi folosită de cine-a scris-o pe post de dildo." - pag. 421).

Acum, desigur, poate că blamul acesta demn de mânia Sfinţilor Părinţi nu-i va cădea neapărat în spinare tânărului Dan Sociu, ci - poate - vreunui autor mai exersat într-ale prozei, dintr-un alt contingent de creaţie. Ceea ce n-ar ştirbi însă nimic din netezimea verdictului expediat de Răzvan Petrescu. Fascinat de hazardul pe care orice jurizare îl impune, comentatorul din paginile acestea tergiversează, de fapt, orice soluţie previzibilă şi instituie, în interval, o imensă scenă ritualică.

Ca toate dansurile de societate, Foxtrot-ul acesta e, în ultimă instanţă, o lecţie de pedagogie a bunului gust. Predată la cald de un prozator important pe care - totuşi - asemenea acte de caritate estetică nu-l absolvă de misiunea lui primordială. Aceea în urma căreia au rămas cărţi precum Grădina de vară, Eclipsa şi Într-o după-amiază de vineri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara