Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Psalmii carnetului roşu de Tudorel Urian


În mod paradoxal, despre poezia din anii stalinismului integral (1948-1953) se ştie astăzi totul în mare, dar mai nimic în mod concret. Se ştie că epoca este cea a proletcultismului pur şi dur în care direcţiile de manifestare artistică erau riguros subsumate principalelor direcţii trasate de partid: lupta de clasă (cu varianta sa internaţională: lupta împotriva „imperialismului american”), respectiv cultul partidului, adoraţia marelui conducător (Stalin) şi a martirilor comunişti, reali sau inventaţi, după modelul slavosloviei ortodoxe. Pe de altă parte, nici măcar în timpul regimului comunist literatura din această perioadă nu a fost studiată în şcoală în mod sistematic (cel puţin la nivelul anilor ’70-’80 în care eu mi-am efectuat studiile liceale şi universitare), de o manieră care să permită înţelegerea specificităţii fenomenului şi cunoaşterea unui tablou cît mai complet al scriitorilor şi operelor reprezentative. Se ştia vag că mulţi scriitori (chiar dintre cei mari, lansaţi în perioada interbelică, sau dintre cei care vor ajunge nume importante ale literaturii române în anii de oarecare liberalizare literară de la mijlocul deceniului şapte) au plătit umilitoare tributuri de creaţie noilor conducători impuşi de tancurile sovietice, dar nimeni nu mai era interesat să reviziteze la modul serios textele respective, să le repună în relaţie cu climatul politic şi social al epocii şi cu alte producţii literare ale timpului. Cîte o strofă, mustind cel mai adesea de umor involuntar, străbătuse timpul şi era citată cu mereu voluptoasă ironie (ca aceste versuri aparţinînd lui Radu Boureanu şi citate de Eugen Negrici la pagina 143: „La New York totul e frumos/ Nu sînt copaci şi nu sînt ciori/ Doar negri în spînzurători/ Din Oregon pînă-n New Jersey...”) dar niciodată fenomenul nu era analizat la modul serios, în toată complexitatea lui.

Amplul studiu al profesorului Eugen Negrici, Literatura română sub comunism este fundamental pentru cunoaşterea fenomenului literar românesc din a doua jumătate a secolului al XX-lea şi, mai ales, pentru primii ani de după instalarea „puterii populare”. Practic, nu există nici un studiu critic demn de luat în considerare, referitor la această perioadă. Explicaţiile acestei situaţii sînt cît se poate de simple. Spre sfîrşitul perioadei comuniste criticii aveau toate motivele să evite în marile sinteze referirile la perioada proletcultismului frenetic de la începutul anilor ’50. Pe de o parte, nu era nimic de recuperat din punct de vedere artistic, toate produsele acelui moment fiind nule ca valoare literară. Pe de altă parte, sistemul politic vinovat de impunerea unui sistem de valori literare complet aberant (comunismul) funcţiona încă. Or, un critic care ar fi vorbit despre epocă neputînd să spună tot ce trebuia spus, ar fi avut toate şansele să se compromită singur riscînd să treacă în ochii confraţilor de breaslă drept un nostalgic al perioadei staliniste. După revoluţie, cu atît mai puţin s-au găsit amatori pentru scufundări în mocirla literaturii proletcultiste, chiar dacă filele acesteia constituie probe esenţiale la dosarul atît de necesarului şi mereu invocatului „proces al comunismului”. De aceea, ne place sau nu ne place ceea ce citim, volumul lui Eugen Negrici dedicat poeziei româneşti din perioada 1948-1953 (Literatura română sub comunism. Poezia I) umple un gol important în istoria literaturii române.

Eugen Negrici constată că poezia publicată în România între abdicarea Regelui Mihai şi moartea lui Stalin a fost una eminamente agitatorică, subsumată teoriei politice a luptei de clasă. Sursele „esteticii roşii” trebuie căutate, de aceea, nu în tratatele vreunui mai puţin cunoscut critic de direcţie, ci în operele de bază ale marxism leninismului. În plus, spune autorul, „obligatorie cu adevărat este recitirea atentă a cuvîntărilor liderilor români (şi în primul rînd cele ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej) la congresele şi plenarele anilor în discuţie, întrucît ele reprezintă, de fiecare dată, excelente sinteze ale materialelor sovietice de ultim moment. Cel ce le redacta la acea dată (Leonte Răutu) avea, ca să spun aşa, meritul de a alege miezul şi de a adapta rapid şi fără nuanţe realităţilor culturale româneşti tezele în perpetuă mişcare ale ideologilor moscoviţi, care recurgeau adeseori, spre a spori legitimitatea noilor estetici şi a-i atenua inepţiile, la citate expresive din Gorki sau Maiakovski” (p. 15). O altă sursă de sugestii importante privind imperativele poeziei proletcultiste se poate deduce şi din obiecţiile pe care critica de întîmpinare le face cărţilor epocii.

Pornind de la premisa că poezia agitatorică este o formă a retoricii şi o „ştiinţă a persuasiunii”, profesorul Negrici îi defineşte specificitatea prin intermediul teoriilor semiotice şi comunicaţionale. În felul acesta poezia se transformă într-o sui-generis relaţie de comunicare între un emitent şi un destinatar. Destinatarul poeziei nu mai este însă cititorul cultivat, „pervertit de modelele burgheze”, ci, dimpotrivă, ţăranii semi-analfabeţi, muncitorii cu o educaţie precară, copiii aflaţi în primele clase de şcoală, altfel spus, toţi cei capabili să primească „bacilul luptei de clasă”. Fireşte, o dată identificată ţinta, trebuie găsite modalităţile de comunicare cele mai eficiente, pentru ca mesajele să fie decodificate corect de către destinatar. Aici se produce principalul scurtcircuit cu evoluţia întregii poezii a secolului XX pentru că noua estetică, de sorginte stalinistă, solicită ferm „o structurare a enunţului literar care să excludă orice ambiguitate în receptare” (p. 23). Imperativul momentului, dictat de autorităţile politice, era o poezie pur denotativă şi orice îndepărtare de acest imperativ care contrazice însăşi esenţa poeziei (cea mai firavă urmă de ambiguitate sau de pretinsă obscuritate) îl putea transforma pe poetul respectiv într-un „duşman al poporului”. Instaurarea cu entuziasm bezmetic a principiului inteligibilităţii a dus la o epurare pe scară largă a tot ceea ce ţinea de chiar substanţa literaturii autentice şi la intrarea într-o fundătură a completei uniformizări şi clişeizări. Or, spune Eugen Negrici, „nu acesta era rolul acordat de partid poeziei şi Lenin însuşi a vorbit de «sarcina grea a popularizării ideilor într-un limbaj care să nu fie plictisitor». Ca să creezi ce dorea partidul (...) era nevoie nu numai de un limbaj accesibil, ci şi de unul expresiv. (...) S-a încurajat atunci, pe lîngă simplificarea «revoluţionară» a relaţiei cu cititorul prin adoptarea limbajului lui (aproximare totdeauna dubioasă!) şi un anumit, infim grad de expresivitate conotativă. El presupunea dreptul şi pînă la urmă datoria poetului de a recurge la cîteva, puţine, epitete şi metafore de 20 de waţi – totdeauna funcţionale, de recuzită clasică sau de factură folclorică, la alegorii şi la simboluri lesne identificabile, la repetiţii şi refrene întăritoare, la o versificare cuminte sau zglobie uşor de deprins şi de frazat. În genere la forme recognoscibile, neşocante şi complezente” (p. 25).

Dacă în privinţa target-ului poeziei proletcultiste şi a modalităţilor eficiente de persuasiune lucrurile sînt oarecum previzibile, ceva mai greu de explicat pare a fi situaţia emitenţilor. Lista versificatorilor care şi-au pus semnătura pe abominabilele creaţii poetice publicate între 1948 şi 1953 este lungă şi conţine nume de calibre diferite: Ion Caraion, D. Corbea, Nina Cassian, Magda Isanos, Eugen Jebeleanu, Mihail Cruceanu, Ştefan Roll, A. Toma, Dan Deşliu, Ştefan Popescu, Saşa Pană, Geo Dumitrescu, Mihai Beniuc, Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Ştefan Tita, Miron Radu Paraschivescu, Victor Eftimiu, Victor Tulbure, Mihu Dragomir, Veronica Porumbacu, Maria Banuş, Imre Horvath etc. Mulţi dintre ei erau oameni cultivaţi, cu studiile făcute în perioada interbelică şi chiar cu un trecut poetic onorabil. Erau oameni care îi citiseră pe Arghezi, Blaga, Ion Barbu sau Bacovia, dar care la un moment dat au coborît ştacheta nepermis de mult. Cum se explică această capitulare de la normele estetice de către nişte oameni care numai proşti nu erau? Eugen Negrici enunţă mai multe posibile cauze: teama de posibile incriminări în procese politice (dar nimeni nu îi putea obliga să scrie ceva), banii şi privilegiile, naivitatea şi buna credinţa, vanitatea, invidia scriitorilor tineri şi a celor ignoraţi faţă de cei ce ocupaseră deja locurile de onoare ale ierarhiei literare (vezi pp. 19-20). Cu siguranţă, explicaţii se găsesc, de la caz la caz, dar mirarea nu poate fi ştearsă. Probabil, la acest nivel, informaţiile din cartea lui Eugen Negrici ar trebui completate cu cele din jurnalul ţinut de Nina Cassian între 1948 şi 1953, care aduce un nepreţuit testimoniu din interior al fenomenului.

Eugen Negrici este singurul critic literar al momentului care şi-a asumat, de bunăvoie, obligaţia dezagreabilă de a parcurge cîteva mii de pagini de dejecţii literare pentru a umple cele cîteva pagini albe ale literaturii române din secolul XX. Efortul său se cuvine salutat, chiar dacă ultima sa concluzie este şi a noastră: „Totuşi, la sfîrşitul acestui volum, îngreţoşat de amploarea degradării poeziei şi uimit de întinderea infecţiei, pot spune că aş fi preferat să dedic fenomenului doar cîteva rînduri” (p. 159)



Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Poezia I, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2003, 160 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara