Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Pseudo-argumentare de Rodica Zafiu

Articolul apărut acum câteva săptă­mâni în ziarul Ziua ("Liicheanu", 27.02.2007) a trezit, în mod firesc, emoţii şi a provocat reacţii foarte clare; au apărut destule demontări ale acuzaţiilor aduse filosofului Gabriel Liiceanu. S-a spus, printre altele, că textul e utilizabil ca exemplificare (de uz didactic) a erorilor de argumentare. Am avut aceeaşi senzaţie: articolul în cauză poate fi folosit, în absenţa oricărei informaţii prealabile despre cel atacat, ca un exemplu de rele practici argumentative: e un text care, la o lectură atentă, îşi anulează din interior orice valoare de adevăr. Unul din principalele sale defecte e că ignoră (probabil deliberat - dar nu putem şti niciodată care este raportul exact dintre ignoranţă şi rea-credinţă) practicile şi convenţiile domeniului în care se plasează. Nu se adresează unui auditoriu specializat (cu care ar împărtăşi aceleaşi repere cognitive şi practici discursive), dar mimează obiectivitatea şi atitudinea ştiinţifică, putînd convinge în destul de mare măsură pe cititorul mai puţin instruit sau mai puţin atent. Evident, jocul de cuvinte şi pretinsa etimologie cu care începe textul în cauză (Liiceanu - Liicheanu - lichea) nu au nici o justificare în argumentare (sînt mijloace pamfletare, formă de umor ieftin practicat masiv de jurnalismul de tip România Mare); ele îi dau însă autorului articolului şi ocazia să-şi atribuie prestigiu ştiinţific, prin aluzia vagă la dispute filosofice onomasiologice şi mai ales prin citarea detaliată a dicţionarelor. Autorul textului se plasează astfel în interiorul unei paradigme de discurs căreia îi contrazice permanent regulile. Şubre­zenia textului e dată de faptul că interpretările subiective, insinuările, atribuirile de intenţii se bazează pe aparente date obiective, pro­venind din interpretarea aberantă a practicilor curente ale lumii culturale şi ştiinţifice. Prima acuzaţie are ca premisă ideea că modificarea propriului text, la reeditare, e o practică anormală şi vinovată (ce se modifică e foarte sumar explicat în text; de ce ar fi făcut-o autorul incriminat - e o pură ipoteză). Analogia aberantă (cu A. Toma), singularizarea ("în toată literatura română ştiam pînă de curând un singur exemplu") şi în genere tonul apocaliptic al textului transmit în mod repetat interpretarea ca ilicit a celui mai normal drept a unui autor: de a-şi actualiza textul la o republicare. De atlfel, aflăm chiar din text că diferenţele faţă de prima ediţie au fost clar indicate de autorul învinuit. Nu se spune - şi poate că nu se ştie - că un autor responsabil, scrupulos cu cititorii săi chiar trebuie să-şi modifice textul atunci cînd îl publică peste 10, 15, 20 de ani: actualizînd bibliografia, omiţînd şi adăugînd pasaje, rescriind eventual totul, într-un nou context cognitiv. E dreptul său de autor viu, ba chiar datoria sa de cercetător şi gînditor (dimpotrivă, nici un editor nu-i mai poate schimba textul în postumitate). La fel de stranie e descrierea presupusului plagiat - acuzaţia cea mai gravă, căreia i s-a răspuns în primul rînd, pe larg şi definitiv, în presă. Şi aici, pare să se ignore total diferenţa dintre o notă introductivă la un text editat (total subordonată textului respectiv, rezumînd şi parafrazînd ansamblul sau părţile omise) şi un studiu original, publicat sub semnătură. O notă introductivă nu poate plagia din textul pe care îl introduce; plagiatul, într-un asemenea caz, ar putea consta doar în copierea unor note introductive scrise de alţi editori, ceea ce nu se întîmplă în situaţia dată. În acest caz, pla­giatul este o imposibilitate logică; compararea doctă a unor pasaje şi tonul apodictic îi pot însă produce unui cititor nefamiliarizat cu ideea de ediţie critică impresia de argumentare obiectivă, bazată pe fapte. A treia secvenţă pseudo-argumentativă e cea mai insidioasă, pentru că se bazează pe o convenţie pe care mulţi cititori o ignoră. Acuzaţia de antedatare a unui text, prezentată ca o evidenţă ignobilă ("truc ieftin"), cu o punere în scenă puternic emotivă ("rămânem stupefiaţi"), nu poate fi în nici un caz dovedită. Se face aici o confuzie între două sisteme de datare distincte, lipsite de echivoc pentru profesionişti. Indicaţia "august 1989" arată foarte clar că textul la sfîrşitul căruia se află nu a fost publicat: e o tipică marcare a mo­mentului scrierii, pe care orice cititor avizat o percepe ca atare, în contrast cu datarea unui text apărut în presă, care trebuie să conţină denumirea ziarului/revistei, cu ziua sau numărul exact: "România liberă, 12 august 1992". A prezenta ca fraudă dovedită o datare asumată de autor (neverificabilă, dar şi imposibil de contrazis cu dovezi) e, desigur, un "truc ieftin", ca şi atribuirea de rea intenţie (datarea fiind o formă de contextualizare a unui text, o alternativă la actualizarea şi modificarea sa). Ultimele acuzaţii ţin mai puţin de practicile profesionale şi cred că pot fi demontate mai uşor chiar de bunul simţ general: presupoziţiile pe care ele se bazează sînt însă absolut îngrijorătoare. Se confundă, mai întîi, relaţia umană de afecţiune, amiciţie, solidaritate etc. cu unanimitatea totală în păreri şi cu lauda neîntreruptă. În sistemul de valori şi de relaţii presupus de acest text, un discipol nu-şi poate examina critic maestrul (în termenii textului: îl "pune pe tatăl său spiritual la zid"; acesta este "trădat"), iar un coleg care a formulat o critică la adresa altuia nu trebuie să mai apară vreodată în preajma aceluia. Viaţa culturală şi socială sînt tratate într-un mod extrem de rudimentar, tribal, care exclude orice divergenţă de opinii (reducînd-o la termenii afectivi extremi: apărare, trădare, distrugere etc.). Cititorul obişnuit - flatat pe tot parcursul textului, prin ironii apăsate la adresa unui filosof care practică "elitismul" şi se opune "muritorilor de rând" - poate să nu ştie care sînt practicile editoriale curente. În schimb, tonul peremptoriu, organizarea textului, indicaţiile bibliografice ample, citatele, datele precise pot funcţiona ca argumente tari, care să-i creeze impresia de demonstraţie validă. Pseudo-argumentarea nu e ineficientă şi nu e cazul să o ignorăm.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara