Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Radiografii la minut de Pavel Şuşară

Expresionism şi transcendenţă
            
La galeria Sabina & Jean Negulescu, criticul de artă Maria Magdalena Crişan, unul dintre cei mai activi curatori din ultimii ani, a deschis o surprinzătoare expoziţie Silvia Radu. Expoziţia este surprinzătoare pentru că ea dezvăluie publicului larg o altă dimensiune a personalităţii cunoscutului sculptor, şi anume pe aceea de pictor şi de grafician. Cu excepţia a două lucrări de sculptură, doi îngeri de gips la construcţia cărora tridimensionalul sculpturii şi bidimensionalul picturii de factură postbizantină colaborează perfect, toate celelalte sînt guaşe, pasteluri şi uleiuri. Dar chiar dacă Silvia Radu mută acum accentul pe un alt gen şi îşi deconspiră interesul constant pentru pictură, pînă acum oarecum o anexă a sculpturii, datele ei fundamentale rămîn neschimbate. Lumea sculpturii sale, aceea în care elenismul, paleocreştinismul şi hieratica bizantină se îngînă spre a dezvălui o expresivitate plastică inconfundabilă, se transferă deplin în pasteluri. Figuri angelico-elenistice, portrete încremenite într-o atitudine monumentală şi într-o expresie de multe ori cutremurătoare, populează acest univers - auster în profunzime -, dar care irumpe cromatic în tonuri expresioniste. Schimbînd doar datele iconografice, aceleaşi caracteristici se regăsesc şi în guaşe. Convenţional peisaje, în sens strict localizate în Vama Veche, acestea se înscriu într-o dinamică similară a trăirii şi a gîndirii artistice, aducînd în acelaşi plan atît o austeritate de fond, o reală nevoie de rigoare şi de interiorizare, cît şi gestul liber şi tonul fovist. Mult mai restrînse ca număr, doar două, uleiurile păstrează şi ele carecteristicile generale, deşi, la o primă privire, par mai apropiate de spiritul acelor artişti care au impus în peisagistica noastră de astăzi o componentă mai curînd panteistă şi o atitudine jubilatorie, de celebrare pură, cum ar fi Horia Bernea, Florin Niculiu, Horia Paştina, Constantin Flondor etc. Un spaţiu special îi este rezervat în expoziţie lucrării Sf.Gheorghe de la Timişoara. Această capodoperă a sculpturii noastre contemporane este readusă în atenţia publică printr-o suită de fotografii remarcabile.
Noua ipostază a Silviei Radu, oricît ar fi ea de surprinzătoare pentru cei care nu-i cunoşteau decît sculptura, nu perturbă în nici un fel imaginea acreditată a artistei. Doar o îmbogăţeşte şi o consolidează.


Unitatea recuperată
           
DeŞi ilustrează genuri şi limbaje diferite, Teodora şi Ion Stendl au construit la galeria Apollo o lume unitară şi perfect coerentă. Indiferent dacă inventarul preliminar înregistrează pictură, grafică, obiecte textile sau colecţii inepuizabile de materiale, sonorităţi şi forme de-a gata, acelaşi duh neliniştit şi aceeaşi voluptate a cercetării şi a edificării le străbat pe toate. La intersecţia existenţei inocente cu scepticismul lucid şi cu stările de melancolie crepusculară, acolo unde viaţa încremeneşte în tipare culturale spre a se revărsa apoi în infinite ceremonialuri ludice, Teodora şi Ion Stendl oficiază ambiguu şi celebrează explicit. Mergînd cu paşi de echilibrist care ţine asistenţa cu răsuflarea tăiată, înaintînd cu mişcări abile pe acel fir subţire care separă visul de realitate, iluzia de obiect, gestul exterior de cutremurul din adîncuri şi vocaţia creatoare de insaţiabilitatea colecţionarului, ei reuşesc să aducă în acelaşi plan, aşa cum o făcea şi Ion Bitzan, într-un alt registru şi cu alte instrumente, spaţiul şi timpul, memoria şi tactilitatea, încremenirea şi mişcarea. În acest vast univers, care se autogenerează cu forţa irepresibilă a unui organism viu, toate graniţile impuse de suficienţa privirii şi de limitele unei gîndiri excesiv de obediente se abolesc de la sine şi creează premisele unui alt mod de existenţă senzorială şi simbolică. Datele constitutive ale unui obiect, acelea care privesc direct materialitatea sa şi ansamblul de tehnici care îl fac posibil, şi realitatea lui simbolică, aceea care îi acreditează necesitatea şi îl justifică în absolut, nu mai sunt secvenţe diferite ale unui proces inaparent, ci componente simultane şi egal îndreptăţite. Tabloul ca structură premeditată şi imaginea ca vehicul al unui mesaj şi al unei trăiri încorporate sunt perceptibile în acelaşi plan în creaţia lui Ion Stendl, după cum materia textilă, convenţiile picturii, vitalitatea sentimenteleor şi percepţia aproape senzorială a spaţiului culturii constituie substanţa nemijlocită a creaţiei Teodorei Stendl. Iar împreună, cei doi artişti construiesc o lume unică şi fascinantă; una în care adversităţile dispar şi contrariile se armonizează insesizabil.


Ludic şi melancolie
           
La galeria Prometeus, una dintre galeriile bucureştene cu un enorm potenţial de susţinere şi de promovare a artei noastre contemporane, expune pictură tînărul Gili Mocanu. Absolvent al clasei Mihai Mănescu / Stela Lie, adică al unei clase de grafică, el se aşază, oarecum natural, într-o dublă ipostază: mai întîi, în acel spaţiu al acuităţii privirii şi al pregnanţei expresiei legate nemijlocit de perspectiva graficianului şi, în al doilea rînd, în lumea voluptuoasă şi densă a culorii pe care vocaţia pictorului o subînţelege în mod natural. Acest dualism constitutiv, dacă îi putem spune aşa, se regăseşte în expoziţia lui Gili Mocanu şi la nivelul construcţiei propriu-zise a imaginii. Pe de o parte, pictura lui are tonalităţi grave, materialitatea ei este densă şi marcată de o anumită stare de melancolie, iar, pe de alta, disponibilitatea sa de a construi se sprijină pe o evidentă ordine de tip grafic. Între aspiraţia către o anumită geometrie, către o rigoare modulară a structurilor imaginii, şi abandonul într-un senzorialism frust, legat de însăşi natura tactilă a substanţei cromatice, Gili Mocanu se manifestă cu o exemplară libertate şi cu o irepresibilă bucurie a jocului, însă totul se patrece într-o perspectivă afirmativă, una care extinde limitele limbajului fără a atenta la însăşi existenţa acestuia, aşa cum se întîmplă de multe ori în experienţe similare. Cu alte cuvinte, pictorul testează în mai multe direcţii capacitatea picturii de a acoperi zone diferite ale expresiei, dar preţul acestor investigaţii nu este negarea şi distrugerea limbajului, ci, dimpotrivă, consolidarea lui prin diversificare. Construindu-şi întregul discurs pe această plajă enormă care este intervalul dintre valorile asumate ale unei sensibilităţi aproape sălbatice şi rigorile unei gîndiri al cărei punct final este epura geometrică, Gili Mocanu îşi face, implicit, un autoportret de o remarcabilă autenticitate şi pregnanţă. Unul aşezat pe valori polare, dar a cărui unitate profundă rezidă tocmai în capacitatea artistului de a găsi punctul unui echilibru dinamic şi fertil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara