Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Radu Paraschivescu: popularitate, atâta valoare",Marele pariu e să am câtă popularitatea, atâta valoare" de Simona Vasilache


Domnule Radu Paraschivescu, chiar dacă pasiunile prea greu pot fi ierarhizate, ce alegeţi, întâi şi-ntâi, pentru cartea de vizită? Sau, anticipându-vă (poate greşesc...) răspunsul, câte meserii credeţi că înghite eticheta de scriitor?

Sub întrebarea dumneavoastră ghicesc o alta: nu vi se pare că aveţi prea multe pălării pentru un singur cap? Vă răspund mai întâi la ea. Ba da, mi se pare. De fapt, nu mi se pare, sunt sigur. De câtăva vreme practic o echilibristică ingrată, chiar riscantă. Nu m-a vizitat niciodată ispita ubicuităţii, însă am tot mai des momente când simt că e prea mult. Revenind la ierarhia de care aminteaţi, cred că sunt scriitor. Am publicat câteva cărţi, am tradus (adică rescris) masiv şi cotizez săptămânal cu şapte-opt articole prin diverse jurnale. Constat, cum spuneam adineauri, că am ajuns un scriitor pândit de primejdia risipirii. Dan C. Mihăilescu a avut bunătatea să mă facă atent asupra acestui lucru şi, recunosc, a avut dreptate. Îmi aparţin într-o măsură tot mai mică. Abandonez planurile pe termen lung ca să fac loc priorităţilor. Imediatului. Am o carte începută acum trei ani şi scrisă pe jumătate, pe care nu pot s-o continui din cauza angajamentelor zilnice. Am început să gândesc totul în funcţie de criterii administrative: număr de semne, termen de predare, font de scriere etc. Chiar şi interviul acesta intră sub aceeaşi cupolă. Dar mă scutur şi zic: sunt scriitor, nimic altceva.



Aveţi succes. Romancierul, sau traducătorul câtorva zeci de volume ,grele" ajung şi ei la public, mai încap de gazetar, de discursul lui de(spre) televiziune?

Amândoi ajung liniştit la public, iar prezenţa lor nu e stânjenită de conturul gazetarului. Mă grăbesc să vă spun de ce: nu sunt gazetar - nici de televiziune, nici de alt fel. Sau, cel puţin, nu mă consider. Iscălesc o cronică TV, o cronică a traducerilor şi articole despre sport, atâta tot. M-am trezit însă cu o etichetă pe care cineva (nu dumneavoastră) mi-a lipit-o în grabă pe frunte. Scriu la gazetă, ceea ce e altceva. Adrian Năstase, Florin Chilian, Nadia Comăneci, Adrian Vasilescu sau Daniela Nane (ca să nu mai vorbesc de Mircea Cărtărescu) semnează la rându-le articole, fără ca asta să-i transforme în ziarişti. Instituţia scriitorului la ziar există de multă vreme în România şi constat cu plăcere că n-a izbutit nimeni s-o destrame. Pe de altă parte, scrisul la ziar mi-a asigurat o vizibilitate greu - dacă nu imposibil - de atins doar prin cărţile publicate. Şi fiindcă tot am ajuns la cărţi, mă bucură succesul repurtat cu Ghidul nesimţitului şi Fie-ne tranziţia uşoară. Ambele se vând aproape şocant, în ce mă priveşte. Numai că euforia nu mă face să orbesc. Îmi dau seama că marele pariu e să am câtă popularitate, atâta valoare. Adică să nu fiu doar un meşteşugar vandabil. şi mai e ceva. Aş fi necinstit dacă n-aş împărţi o bună parte din succesul acestor cărţi cu Editura Humanitas. Nu e vorba aici de măguliri ierarhice sau de temenele uleioase. Se ştie, e greu să creşti şi să te impui ca scriitor dacă n-ai în spate o editură care să te pună în valoare. Asta înseamnă că editura te girează cu prestigiul ei, te însoţeşte în faţa publicului, îţi asigură un aparat de promovare şi marketing care contează enorm. Poţi fi un autor onorabil, chiar foarte bun, dar dacă publici la o editură fără alonjă rişti (cvasi)anonimatul perpetuu. Eu am avut şansa să fiu adulmecat de Humanitas şi cred cu stăruinţă că întâlnirea aceasta mi-a modificat ceea ce se cheamă, pretenţios vorbind, destinul scriitoricesc.



Faceţi un serviciu cultural complet. Aţi fost, sau sunteţi, bibliotecar, profesor, furnizor de literatură, proprie sau, luată la mînă, a altora, traducător, jurnalist ŕ la page, cu obligaţii zilnice, săptămânale, lunare. Cum scrisul canonit se simte imediat, de unde atâta plăcere? Ce au cărţile, de nu vă dau pace?

Dintre toate penele din coif, trebuie să smulg trei. Am ieşit din învăţământ cu optsprezece ani în urmă, nu mai sunt bibliotecar (am fost vreme de patru ani, dar nu ca să răspund unei vocaţii, ci fiindcă nu aveam alte variante de subzistenţă) şi nu mai traduc. În clipa morţii, romanul lui Jim Crace pe care l-am aşezat pe Raftul Denisei şi l-am lansat la Gaudeamus, a fost ultima mea carte tradusă. Am promis cu martori că n-o să revin asupra deciziei şi sunt curios să văd dacă o să mă pot ţine de promisiune. Înţeleg din ceea ce-mi spuneţi că n-aţi simţit nicăieri în textele mele beteşugurile scrisului canonit. Daţi-mi răgaz să roşesc sub povara complimentului. Înseamnă că sunt un disimulator redutabil. Vă asigur că nu scriu întotdeauna lejer, surâzător şi dezinvolt. Am zile când mi se pare că ratez. Am momente de blocaj sau de indispoziţie. Uneori sufăr fiindcă îmi dau seama că lucrurile pe care le-am spus ar fi meritat o formă superioară de exprimare. Cu toate acestea, mi-am păstrat atâta plăcere a scrisului câtă a rămas neatinsă de corvezile zilnice. Şi, riscând să plec pe un drum bătătorit, cred că îmi place să scriu fiindcă mi-a plăcut şi-mi place în continuare să citesc. (În treacăt fie spus, nici nu poţi fi editor de carte dacă nu te simţi convocat mereu la întâlnirea cu pagina scrisă.) Când a declarat că ,ai atâtea vieţi câte cărţi ai citit", Gabriel Liiceanu a rostit un lucru căruia îi dădusem la rândul meu târcoale, fără să găsesc formula optimă. Până la urmă, asta fac: citesc mult ca să trăiesc pe măsură. Cititul nu-mi oferă doar o porţie zilnică de bucurie, ci sănătate a minţii şi longevitate.



Cînd v-aţi făcut alegerile? Dacă literatura s-a brodit din prima tinereţe, cum arătau anii aceia?

Fără să fiu un tip precoce, ştiam să citesc înainte de-a merge la şcoală. Şi aşa cum îi şade bine unui băiat normal, am pendulat ani la rând între joacă şi poveşti. Băteam mingea pe maidan şi întorceam pagini în fotoliu, cotrobăind cu mâna printr-o pungă cu praline cumpărate de la Alimentara din colţ. N-am lăsat un rând necitit din Poveşti nemuritoare şi am trăit marea descoperire a vârstei când am dat peste două volume de basme africane. Mi s-au părut de neegalat în domeniu. Culmea e că am refuzat să citesc, din motive misterioase, câteva cărţi considerate de căpătâi pentru toţi copiii, printre care Singur pe lume, Morcoveaţă şi Cireşarii. Dar m-am revanşat. Am citit de vreo treizeci de ori La Medeleni, am trecut selectiv prin Jules Verne şi am făcut un popas prelung în romanul de aventuri. Ani de zile nimic nu m-a putut scoate din cărţile lui Dumas, din romanul picaresc şi din romanele cavalereşti ale Spaniei. Riscam să mă eternizez acolo. Pe vremea când colegi mai mobili ca mine trecuseră la Fielding sau Stendhal, eu defilam tot cu Regina Margot, Doamna de Monsereau, Contele de Monte Cristo, Ascanio şi, evident, Cei trei muschetari. Sigur, variantele de loisir erau cu totul altele decât la ora asta. Fără calculator şi Internet, fără televiziune prin cablu şi DVD-uri, ce-ţi rămânea? Cititul sau joaca. De fapt, cititul şi joaca. La un moment dat, pe la 14 ani, am vrut să fac fotbal de performanţă. Am renunţat la timp şi am scutit sportul românesc de (încă) o mediocritate. Ce a câştigat literatura rămâne de văzut.



Sportul este fapt de civilizaţie



Ce carte, netradusă la noi, v-ar corupe să vă întoarceţi ,în meserie"? După ce cărţi inaccesibile în româneşte aţi tânjit, ca cititor, de-a lungul timpului?

Absolut nici una. Mai am, ce-i drept, mici elanuri când citesc în engleză ceva pe sufletul meu, dar mă controlez. La ora asta, cel puţin, sunt de neîntors. Singurul regret pe care-l nutresc e că n-am tradus nici o carte a lui John Fowles. Mi-ar fi plăcut să-mi măsor puterile cu un text al lui, însă n-a fost să fie. La vremea când se traducea în româneşte din Fowles, nici nu ştiam că aveam să dedic cincisprezece ani acestei îndeletniciri. Cât despre cărţile pe care le-aş dori neapărat traduse (de oricine), nu-mi vine nimic în minte. Poate doar Finnegan's Wake al lui Joyce, din pură curiozitate. Ar fi interesant de văzut cine se încumetă la aşa ceva.



Cititul şi nesimţirea se exclud? Aveţi exemple de nesimţire... cultă? Sau culturalizată?

Nu se exclud şi chiar pot să coexiste paşnic. Statistic, probabil că nesimţiţii care nu citesc sunt mai mulţi decât cei care citesc. Contactul cu cartea te cizelează, te face să arăţi şi să te porţi altfel, dar nimic mai mult. Cititul nu aduce o garanţie a bunei-cuviinţe sau a bunului-simţ. Te mobilează, fără să ţină locul celor şapte ani de-acasă. Aşa se explică prezenţa multor nesimţiţi cu şcoală, mai degrabă culturalizaţi decât culţi. Unii se manifestă larg în spaţiul public. Îi vedem la televizor, îi auzim la radio, îi găsim prin ziare şi ne dăm seama că, în cazul lor, cititul a pierdut lupta cu nesimţirea. Simpla fluturare a diplomelor sau a titlurilor (unele cumpărate, căci trăim într-un spaţiu tranzacţionist) e o probă la dosarul divorţului de bunul-simţ. Exemple am destule, dar mă feresc să dau nume. Nu de teamă, ci fiindcă am naturelul simţitor şi simpla pomenire a acestor nume îmi provoacă neplăcere.



Sportul la români o să ajungă vreodată fapt de civilizaţie? Scăpăm, viitori europeni, de stadioanele nefrecventabile?

Sportul ESTE fapt de civilizaţie, dacă ştim să-l ferim de năvala brutelor. Peste tot în lume, nu doar la români. Noi nu facem decât să ne reactivăm glanda mimetică. Am văzut lucruri teribile la alţii şi le reproducem - începând cu dopajul şi sfârşind cu scenele de stradă şi bătăile dintre galerii. Nu Steaua, Dinamo şi Rapid au inventat scandările scabroase sau pusul mâinii pe rangă. Nu Poli şi UTA au născocit zarva interjudeţeană. Nu fanii români s-au inspirat primii din recuzita neonazistă. Nu suntem fondatorii dezmăţului violent din tribune, ci doar un canal de răspândire a unor nereguli care au cariat sportul în foarte multe locuri de pe glob. Sigur, în România vorbim în principal de fotbal şi abia pe urmă de hochei (unde se consumă patimi interetnice întreţinute artificial) sau de alte sporturi. Totuşi, există remedii. Trebuie doar să ştim să învelim mâna de fier într-o mănuşă de catifea. Englezii au făcut-o la timpul potrivit, iar numărul spectacolelor scandaloase a scăzut. Însă dacă ieşim din fotbal şi ajungem în alte zone (volei, tenis etc.), constatăm că situaţia arată onorabil. Aici, paradoxal şi nu prea, avem civilizaţie în tribune, dar stăm mai prost cu sportul ca atare. Cert este că fotbalul a pus în umbră celelalte sporturi şi ştim care sunt elementele care l-au impus aproape abuziv: investiţii colosale, publicitate enormă, capital de imagine pentru diverşi aspiranţi la statutul de personaj public şi, la nivel mondial, iniţiative globalizante fără precedent.



De ce Poli Timişoara? Poate fi un cronicar, de orice fel, sentimental?

La prima întrebare răspunsul e simplu: sunt pe jumătate bănăţean şi chiar dacă stau în Bucureşti, privesc cu simpatie şi ochii umezi ce se petrece în Banat. Poli e una dintre ancorele copilăriei şi tinereţii mele, alături de Phoenix, pieţele clandestine de discuri, filmele de la sârbi şi ciocolata de casă. Nu e o întâmplare faptul că merg mai des pe stadion la Timişoara decât în Bucureşti. Acolo am ascultat pentru prima dată, în anii şaptezeci, Yellow Submarine al lui Beatles, adaptat în româneşte şi transformat în imn al lui Poli. Tot acolo am stat în soare aproape şapte ore, ca să aştept începerea unui inubliabil Poli-Atletico Madrid (2-0) în 1990. Şi tot acolo m-am înghesuit pe ploaie în 1978, pare-mi-se, alături de vreo 50.000 de spectatori la un Poli-Steaua 4-1 de poveste. În ceea ce priveşte a doua întrebare, cronicarul n-are cum să nu fie sentimental. Totul e să rămână corect în aprecieri. Dacă i-am cere să-şi lase trăirile la garderobă, i-am contesta însăşi esenţa umană. Toate poveştile despre neutralitatea uscată a ziariştilor sunt retorică de doi bani. Fiecare dintre ei are o echipă favorită. Atâta doar că unii o recunosc public, iar alţii nu. În Italia, de exemplu, toată lumea ştie cu cine ţine gazetarul X sau reporterul Y şi nu se inflamează nimeni. La noi, în schimb, trăim în plină suspicionită, aşa că fiecare cuvânt scris te expune. Ştiu ziarişti care ţin cu Craiova şi sunt înjuraţi pentru stelism sau rapidism. Pe vremuri, Ioan Chirilă nu făcea nici un secret din simpatia pentru Dinamo, fără ca asta să-i atragă oprobriul cititorilor. Sigur, pentru mine e comod să-mi declar preferinţa pentru Poli, fiindcă sunt doar colaboratorul unui ziar de sport. Dacă aş fi angajat acolo, probabil că instinctul de conservare mi-ar impune anumite precauţii.



Oricât de bunî ar fi, cartea nu poate sî te fereascî de nesimţiţi



Cum e arena cu scriitori? Aţi ridica fanionul roşu, sau mizaţi pe strategia castigat ridendo mores? Sau câştigă cine râde mai mult?

Am ridicat o singură dată Fanionul roşu şi mi-a ajuns. M-am căptuşit cu un proces - câştigat, ca să respect adevărul istoric. Nu am o imagine foarte precisă a arenei cu scriitori, dar îmi face plăcere să descopăr că există încă destui scriitori ai arenei - de la Cosaşu la TRU şi de la Boanchiş la Octavian. În rest, nu mă simt integrat pe deplin breslei. N-am impresia unei apartenenţe solide. O fi rău, o fi bine, nu ştiu. Râsul, ca să trec la partea a doua a răspunsului, a îndreptat moravuri în alte vremuri. Acum nu ştiu dacă ironia sau chiar sarcasmul mai pot da rezultate palpabile. Mă tem că n-ai cum să faci muncă de asanare doar râzând pedagogic. Asta nu înseamnă că n-o să mă ocup în continuare de colecţia ,Râsul lumii" de la Humanitas. O s-o fac cu aceeaşi încântare, fie şi pentru a-i da cititorului român prilejul unor întâlniri reconfortante. Şi pentru a dovedi, în răspărul unei prejudecăţi încă active, că nu-i deloc uşor să scrii literatură comică de calitate.



Cu ce carte bună scăpaţi, măcar o vreme, de nesimţiţii din jur? Ce recomandări de lectură ne faceţi pe iarnă?

Îmi propuneţi să fiu utopic şi trebuie să refuz invitaţia. Oricât de bună ar fi, cartea nu poate să te ferească de nesimţiţi. Dacă ar putea, am asista la consacrarea unei terapii inedite: escapismul literar. Dar vă recomand fără rezerve următoarele: Julian Barnes, Scrisori de la Londra (Nemira), ediţia a doua din Raymond Queneau, Sfântu' Aşteaptă (Univers, în colecţia de literatură publicată în colaborare cu ziarul Cotidianul), Naghib Mahfuz, Akhenaton, cel ce sălăşluieşte în adevăr (Humanitas), Iuri Mamleev, Sectanţii (Curtea Veche), Evelyn Waugh, Bomba zilei (Leda), John Steinbeck, Cartierul Tortilla (RAO) şi Julio Cortazar, Idolul Cicladelor (Polirom).



În final, o prognoză. Cum o să arate România anului 2010, văzută din bibliotecă?

În primul rând, cred că biblioteca va rezista cu graţia căpoasă cu care a făcut-o şi până acum. Cartea vorbită, adică audiobook-ul, se va transforma din curiozitate în deprindere. Blogurile vor creşte exploziv, dar fără să pericliteze statutul cărţii pe suport de hârtie. Cu toate bloggoslovelile, nimic nu poate înlocui, din fericire, mirosul paginii abia ieşite de sub tipar. Probabil că în 2010 o să trăim mai iute şi o să apăsăm pe mai multe butoane decât în ziua de azi. Probabil că istoria o să evacueze câţiva poluanţi ai vieţii publice şi o să aducă alţii în loc. Probabil că un japonez o să inventeze între timp aparatul de aer condiţionat la purtător. Iar pe mine, probabil că o să mă găsiţi tot la Humanitas. De unde o să vă urez ani mulţi şi senini, aşa cum o fac şi la finalul acestui interviu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara