Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cinema:
Realitatea, mod de întrebuinţare de Mihai Chirilov


Aparatul de filmat scrutează o mănăstire budistă, oprindu-se asupra unui monolit sacru călugărilor tibetani. Un cadru mai tîrziu, acelaşi aparat intră în curtea mănăstirii, mărind progresiv imaginea unei cutii de tablă turtite care serveşte călugărilor drept... minge de fotbal. Citim: "Always Coca-Cola". Mai nimerit ar fi "everywhere Coca-Cola". Intuim, în ceea ce-ar putea urma, un denunţ al invaziei valorilor americane. Mai departe: cutia e confiscată de călugărul-şef şi predată "stareţului". Acesta, plutind în aburul propriilor meditaţii, o întoarce absent pe toate părţile, după care o transformă într-o candelă. Coca-Cola ca ofrandă pe altarul budismului. Cu această "acidulată" concluzie începe Phörpa (Cupa). Autorul lui: un regizor debutant de 39 de ani, Khyentse Norbu, cunoscut mai degrabă ca a treia încarnare a unui lama din secolul al XIX-lea decît ca fost asistent de regie al lui Bertolucci la Little Buddha. Recunoaşteţi că prima titulatură e mai exotică.
Şi totuşi: Fotbal? Într-o mănăstire budistă?! Pare de neconceput. Cupa e însă povestea reală a unei comunităţi de călugări tibetani refugiaţi în nordul Indiei, care se dau peste cap să urmărească la televizor finala Campionatului Mondial de Fotbal din 98, Franţa-Brazilia. "Microbul" e atît de puternic încît nimic nu-i poate opri. În timpul incantaţiilor sau al meditaţiilor, schimbă între ei bileţele cu cele mai proaspete scoruri, îşi desenează pe zidurile mănăstirii idolii, iar noaptea se furişează la o casă din apropiere, dotată cu televizor, pentru a le face galerie. Protagonistul e un călugăr novice de 13 ani, despre care un cronicar american spunea că ar fi putut deveni un nou Macaulay Culkin, de n-ar fi avut aspiraţii mai înalte. Pereţii chiliei lui sunt tapetaţi cu postere (dintr-unul ne face cu ochiul însuşi Hagi!), iar sub costumul grena-oranj ("aceeaşi modă, de 2500 de ani") poartă un tricou galben-albastru, inscripţionat cu numărul şi numele lui Ronaldo. Urmarea e lesne de anticipat, dar momentele comice sînt cu atît mai reuşite cu cît toţi actorii sînt neprofesionişti. Aşadar: eroii vor reuşi să strîngă bani pentru a închiria televizorul şi parabolica aferentă de la un bişniţar indian. Desigur, "stareţul" le va îngădui - la fel de absent şi uşor nedumerit - să introducă obiectul în incinta mănăstirii, nu înainte de a cere să i se explice "conceptul" meciului de fotbal: "două ţări civilizate luptă pentru o minge!". "Cu cine ţinem?", întreabă cineva la începutul partidei. "Cu Franţa, pentru că ei ne susţin cauza în lume". Finalul meciului, Franţa învinge... Călugărul-tibetan-microbist: în această imagine neconvenţională stă farmecul acestui filmuleţ (primul din istoria cinematografică a Butanului!) simplu, incredibil de amuzant şi deloc rudimentar din punct de vedere tehnic, cum poate v-aţi fi aşteptat.
Valorile americane de care aminteam sunt însă puse la zid, chair din interior, în două filme radical opuse: Drop Dead Gorgeous şi Boys Don't Cry. Două producţii independente, regizate tot de nişte debutanţi (Michael Patrick Jann, respectiv Kimberly Peirce), care, fiecare în felul lui, aruncă sare pe rănile deschise ale Americii profunde. Conceput ca un documentar TV, Drop Dead Gorgeous foarfecă universul necruţătoarelor competiţii pentru titlul de Miss America. E o luptă pe viaţă şi pe moarte, într-o lume în care toate loviturile sunt permise şi-n care, dacă vrei să cîştigi, trebuie să-i dai juriului ce vrea. Aşa cum face Denise Richards, în cîteva dintre cele mai dărîmătoare scene din film - băgîndu-şi capul într-un mulaj al muntelui Rushmore, valsînd cu o imensă cruce de lemn pe care e răstignit Isus, sau descriind eroina preferată - mama sa: "Ar putea rezolva malnutriţia mondială doar cu una din celebrele ei tarte cu rubarbă." Ca şi American Beauty (prezentat, de altfel, în deschiderea festivalului), dar într-un registru mai gros, Drop Dead Gorgeous descompune mitul "frumuseţii americane" (la propriu!). Cruzimea filmului frizează neverosimilul şi caricatura (în final, eroina negativă explodează literalmente!)... Scenariştii ne asigură, însă, că nu e vorba decît de cruda realitate.
Girul realităţii îl are şi Boys Don't Cry, reconstituire a unui fapt divers care a făcut senzaţie în 1993. Altminteri, filmul lui Kimberly Peirce e genul pe care ai fi tentat să-l combaţi exact prin ceea ce spune, clasîndu-l în dosarul "politic-corect" al curentului feminist. Premiată u Globul de Aur şi nominalizată la Oscar, Hilary Swank e fenomenală în rolul unei tinere din Nebraska, de 19 ani, care traversează o criză de identitate sexuală. Pozînd în băiat, ace(a)sta se îndrăgosteşte de o fată, stîrnind gelozia criminală a prietenului acesteia. Ultimele 20 de minute ale acestei intense "tragedii americane nouăzeciste" despre intoleranţă au însă tăria năucitoare a unui pumn în stomac.
Ceea ce nu se poate spune despre ultima ispită a lui Martin Scorsese, oricît de inspirată ar fi - şi ea - din realitate. Adaptat de Paul Schrader după memoriile unui infirmier, Bringing Out the Dead (pe ecranele noastre, Între viaţă şi moarte) nu e decît o reciclare letargică a motivului noctambulului, din anterioarele Taxi Driver şi After Hours, injectată cu morfina serenităţii spirituale şi a efectelor vizuale (nicicînd mai hodoronc-tronc ca aici). Scorsese nu a fost singurul "rateu de prestigiu" din program. The Loss of Sexual Innocence (Pierderea inocenţei sexuale) de Mike Figgis a fost, în ciuda unui titlu-şoc şi a cîtorva imagini "lucrate", o pierdere de vreme atît pentru spectatorul inocent, cît şi pentru Rossy De Palma, pusă să traverseze cadrul, oarbă şi mînată de un cîine. Iar Angela's Ashes, ecranizat (inutil) de Alan Parker după un best-seller omonim scris de Frank McCourt, a ars la foc mic odiseea cenuşie a unei familii de irlandezi întorşi acasă după eşecul expediţiei americane, consumînd-o totodată pe Emily Watson în rolul unei maşini de făcut şi îngropat propriii copii... Sunt două exemple în care Realitatea (din nou, ea!) nu a mai servit la nimic: nici tuşele autobiografice ale lui Figgis din The Loss..., nici cele ale lui Frank McCourt din Angela's Ashes. De unde şi o posibilă concluzie: realitate, realitate, dar ceva mai multă ficţiune nu strică...