Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Anton Jurebie,
Împotriva negrului total,
Craiova, Editura Autograf MJM, 2011, 79 p.

Anton Jurebie trăieşte departe de lumea literară dezlănţuită, într-un sat din judeţul Mehedinţi. Din această marginalitate acută, poetul îşi dezghioacă obsesional, de-a lungul volumelor de versuri (a ajuns deja la al cincilea), nemulţumirile ontologice, etnic-identitare, sociale. De aici şi notele poeziei sale, de viziune neagră expresionistă (pe filiaţia Bacovia, Blaga şi până la Ioan Es. Pop), străbătută însă de romantice revolte blasfemice şi de tonuri pamfletare ianuşiene, ca în poeme, precum din însemnările unui român expirat sau ce ţară frumoasă, ce depresie (este vorba, evident, de primul Ianuş, deşi scabrosul specificului naţional îşi află un germene şi în Cioran, şi în celebrele pagini patapieviciene din Politice). Universul poetic al lui Jurebie se configurează prin topoii închiderii, thanatosului, descompunerii, maculării fizice şi morale, apocalipticului: „casa noastră e un coşciug“, „sunt câmpuri de morţi în vecinătate“, „pământul este până la cer“, „scheletele agăţate în copaci la marginea satului“, „omul pe jumătate putrezit/ se întoarce pe partea cealaltă/ în propria putreziciune“, „şuvoiul de sânge al străzii“, „piatra nu mai e piatră/ o spargi şi/ viermi graşi/ se rostogolesc somnoroşi“, „au obosit şi vânturile/ se prăbuşesc de-a valma pe pământ/ sunt ape care/ le muşcă aripile“, „lupi în calea lupilor sunt toţi“, „unde ţii tu rufăria/ acolo-i şi sufletul tău“ ş.a.
Impresionează, în această plachetă, percutanţa imaginilor plastice şi energia sediţioasă (Dumnezeu însuşi este ucis în efigie: „într-o fotografie/ mai veche/ i-au pus chip de carne/ gazdă bună pentru pofte şi viermi“), dar obstinaţia desacralizării atinge uneori şi bagatelizarea joasă, poanta facilă: „numai pe insul cu inima de tinichea/ bătută în cui între coaste/ l-au luat în mijlocul lor – la o fermă din arizona/ şi l-au îmbătat cu sânge. barbarii!“ sau „călugărul vasile cu care ne-am întâlnit/ şi-a făcut cruce/ şi-a luat picioarele la spinare/ semn că îl cam strângeau ghetele“. Spre deosebire de registrul grav, cel ironic are ceva greoi, ca o limbă străină inabil mânuită. În Împotriva negrului total, Anton Jurebie rămâne în matca lirismului său, macabru şi tăioscontestatar. De ce, totuşi, Împotriva negrului total? Graţie rezistenţei de Sisif şi credinţei creştine în nemurire: „mergem mai departe? mergem./ ne vom ţine de mână peste timp/ în marele praf cosmic“.

Gabriela Gheorghişor


Radu Ianovi,
Dans cu spatele în întuneric,
Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2011

Radu Ianovi este la al doilea volum şi ne surprinde, în Dans cu spatele în întuneric, printr-o scriitură şi un univers poetic extrem de personalizate. El ne propune un fel de decadentism industrializat, o lume a neliniştii şi a insomniei urbane, a existenţei descompuse într-un peisaj dezumanizat şi dezumanizant, în care pare că nu mai există speranţă, ci o tot mai paralizantă frică. Este un fel de iad tandru, acomodabil şi totuşi imposibil. O lume cu neoane, fire şi butoane, aparate şi grămezi de moloz, cu o lumină neclară, cu bruiaje sonore, alcătuită din „secvenţe” de imagini – o lume a absenţei ontologice, în care fiinţa se percepe pe sine prin propria absenţă din „peisaj”. Poate că Ruxandra Novac a inaugurat această poetică decadentă în poezia douămiistă; nu numai ea a scris despre această absenţă a fiinţei – şi Marius Ianuş, în ultimul său volum, scrie despre nefericirea propriei absenţe. Ceea ce îl distinge pe Radu Ianovi este faptul că propune, programatic, o poetică a decadenţei ontologice de sfârşit de lume. Poate că el mixează decadentismul estet cu „mizerabilismul” (prozaic), ceva din tehnicismul optzecist cu un hieratism intelectualist (aparent), stilul decupajelor lui Virgil Mazilescu şi o violenţă deznădăjduită (în surdină) expresionistă; poate că se inspiră din diverşi alţi poeţi, muzicieni, regizori contemporani, unii citaţi în volum. Ceea ce contează este efectul final. Nu voi trece cu vederea peste unele scăderi, nepotriviri, retorisme sau exagerări / excese stilistice, vizibile la o lectură mai atentă –, dar acestea nu ne împiedică să afirmăm valoarea de ansamblu a acestui volum, ce anunţă un poet cu „viziune”: „suntem două luminiţe/ în aburul ce străpunge dogmatic ziua/ de la un capăt la altul fără înştiinţare/ şi moartea, cum mi-a spus cineva recent, vine întotdeauna pe muzică/ de circ, cu jonglerii, de faţă cu toţi aceşti oameni simpli, cu degete/ noduroase ce miros a benzină, astăzi fiecare dintre noi vrea să ardă/ ceva, să pună capăt unui lucru/ de multe ori nu bag în seamă aceste turaţii pe minut deşi organismul/ meu mai funcţionează încă o zi// şi vreau ca ceva sfânt/ să mai mişte în mine/ până la amortizare” (Derulăm).

Raluca Dună

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara