Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---


Ce bine e sa fii Daniel Bănulescu
de Daniel Bìnulescu
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2010, 144p.

Aproape uitasem ce bine e să fie Daniel Bănulescu poet! Preocupat cu expansiunea carierei sale de prozator, Daniel Bănulescu a publicat roman după roman în ultimii ani, conturând „primul Clan de Romane din literatura română", supranumit - Am văzut, lucrând, degetul lui Dumnezeu!

Volumul de poeme Ce bine e să fii Daniel Bănulescu, recent publicat la Editura Cartea Românească, vine să ne amintească faptul că autorul este poet, iar acest statut al său nu trebuie ignorat, chiar în contextul unei izbucniri romaneşti. Antologie cu poeme „drastic rescrise" (după cum ne indică detaliile de pe clapetă), cu cinci poeme inedite şi selecţii din volumele Te voi iubi până la sfârşitul patului, Balada lui Daniel Bănulescu şi Daniel, Al Rugăciunii, această carte îşi reclamă statutul de produs autonom.

Ce bine e să fii Daniel Bănulescu se salvează de la pericolul care paşte specia antologiilor, acela de a fi fatalmente inegală. Fiindcă, deşi cele 3 cicluri nu sunt întocmai contemporane unul cu celălalt, îmbinarea dintre ele e făcută cu atenţie. Iar colţurile tăieturilor nu se văd. Procedeele se păstrează în linii mari pe parcursul întregului volum. Iată un poem în care hazului şi lirismului fin le stau bine împreună, Ce-i frumos şi lui Daniel îi place: „Casă şi masă, slujbă şi pat, două cioturi de mâini / cu care/ Îmi mângâi femeia / Primăvară şi toamnă dimineaţă şi seară întuneric şi zi / Toate petrecute cu exactitatea care te pune pe gânduri / Că Dumnezeu croşetează [...]" (p. 50)

Poemele de dragoste (volumul abundă de texte cu tematică erotică) sunt ironice, dar cu atât mai puternice. Senzualitatea e în rime, iar jocurile - în frânturi de gânduri. Lipsa pateticului într-un asemenea context (supus clişeului dintotdeauna) e datorată capacităţii lui Bănulescu de a transforma sentimentele în note personale, care nu mai seamănă cu niciuna din deprinderile uzuale ale poeţilor.

Daniel Bănulescu chiar are un cuvânt de spus în poezia contemporană.

Iulia Iarca




Noaptea instinctelor
de Ştefan Bolea
Timişoara, Editura Brumar, 2009, 72 p.

Aflat la a treia carte, Ştefan Bolea este adeptul unui nihilism activ asimilat în scrisul său ca unic semn al voinţei şi instigării. Debutând cu un volum numit Ontologia negaţiei - eseu despre nihilism şi continuând cu volumul de versuri Război civil, iar în prezent doctorand în flosofie cu o teză despre existenţialism, Ştefan Bolea practică în cel de-al doilea volum de versuri aceeaşi luciditate ce are rol de trecere spre o stare nouă de conştiinţă. Poetul îşi permite în poezie ceea ce nu-şi poate permite în filosofie. Poezia sa nu are timpi morţi, este în permanenţă angajată existenţial. Implicat într-o continuă stare de asediu, eul respinge cu vehemenţă fiecare gest ce-i vine din afară, instaurând o tensiune ce convulsează realitatea. Revolta nu este căutată pentru ceea ce este în sine, ci pentru a stabili coordonatele fiinţei în permanentă expansiune.

Primul poem din Noaptea instinctelor este unul programatic, denunţând ruptura de „cultură": „seara la filarmonică am intrat prin culise/ cu un aparat de tuns iarba/ şi am crăpat meticulos contrabaşii" (cultură). Aceste provocări sunt puneri în scenă şi farse care, cu timpul, slăbesc sau se agravează tocmai pentru a stabili spaţii liminale de întâlnire cu „celălalt". Nu este vorba de inadaptare, ci este vizată respingerea inerţiei în care se află „cultura".

Volumul este structurat în patru cicluri: Atentat, Anal, Angst şi Anamneză. Disimulând o voce confesivă marcată de ipohondrie şi anxietate, eul este un spectator avizat şi detaşat al reprezentaţiei violente pe care o urmăreşte şi de care se lasă înghiţit pentru a putea relata din interior: „simt prezenţa maeştrilor în încăpere/ s-a făcut atât de frig/ încât ar trebui să aprind o lumânare chiar aici/ umbrele cărora le dau glas/ planează cu aripi metalice// singurii prieteni îmi prescriu, îmi ordonează, îmi vestesc/ soarta, căderea, coroana/ sunt programat să îi depăşesc".

În ciclul Angst toate poemele sunt numite psihotic şi sunt numerotate, iar în Anamneză simpla enumerare a titlurilor relevă focalizări variate ale atenţiei: anamneză, exerciţiu, justificare, intersecţie, accident, encounter, fuga, fatum.

Poezia lui Ştefan Bolea nu îşi menajează cititorul şi, mai mult, îl face părtaşul unui spectacol violent prin care exorcizează realitatea din spatele nopţii instinctelor.

Gabriel Nedelea




Şantier 2
de Cornel Ungureanu
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2010, 308 p.

Pentru că India lui Cornel Ungureanu (ori Graal-ul, prezent în motto-uri) „este personalitatea lui Mircea Eliade. Sau opera lui", Şantier 2 nu poate fi decât Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade, „romanul indirect", autobiografic, al unei aventuri spirituale cu origini îndepărtate în timp. Însă ideea volumului datează din '68, când istoricul literar porneşte, ca-ntr-o „probă a labirintului" şi ca un adevărat detectiv şi arheolog, pe urmele „comorilor" din castelul contelui Iuhoş de la Zăgujeni, localitatea sa de baştină. „Comorile", pierdute o dată cu instalarea pârjolitoare a regimului comunist, însemnau arhiva lui Iuhoş (un presupus schimb epistolar cu M. Eliade, Guénon, Coomaraswamy) şi a bibliotecarului acestuia, Ernesto Szucs (lăzile cu manuscrise şi hărţi ezoterice aduse din Tibet şi din Indii de bunicul Giovanni Szucs şi corespondenţa lui cu celebrul indianist Korosi Csoma Sandor). Peregrinările spaţiale (Bocşa, Reşiţa, Biblioteca Academiei etc.) şi demersurile întru cunoaştere (studierea sanscritei, a scrierilor din şi despre Orient) şi descoperire (interogarea „surselor") presupun, aşadar, şi o serie de „întoarceri" în trecutul personal, la „personajele" din Zăgujenii şi Banatul copilăriei: tatăl (notarul din a cărui bibliotecă citise India lui Eliade), mătuşa Iustina, doamnele Kugler şi Lazăr, slujbaşii şi ţiganii contelui, poetul Petru E. Oance, o legendă a locului, ş.a.

Eliade este, pe de altă parte, o „lume întreagă", lumea febrilă şi cutezătoare a generaţiei '27 şi a interbelicului. Pe „eroii" şi pe „supravieţuitorii" săi din anii '70-'80 îi chestionează C.U., fie direct (Geo Bogza, Victor Eftimiu, Sorana }opa, Anişoara Odeanu, Mihail Avramescu, soţii Şora, Axente Sever Popovici), fie prin intermediul mărturiilor scrise (doctorul Ygrec, Eugen Ionescu, Ovidiu Cotruş, medicul Arthur Dan, M. Sebastian, Philippe Lavastine). Cartea reprezintă un fragmentarium cu pasaje memorialistice, unele pur romaneşti prin arta naraţiei şi a portretisticii, cu notaţii în stil diaristic, dar şi cu intermezzo-uri critico-eseistice şi informaţii (câteva inedite) de istorie literar-culturală. De fapt, deşi are ca model „jurnalul indian" al experienţelor iniţiatic-formatoare, Şantierul lui C.U. împrumută tehnica din Maitreyi, a relecturii şi rescrierii jurnalului intim, într-o ordine acronologică aici. Poate nu întâmplător, deoarece Şantier 2 este, în esenţă, romanul autenticist al unei mari iubiri intelectuale.

Gabriela Gheorghişor





(Şi) filosofia lui Camil Petrescu
de Anton Adămuţ
Iaşi, Editura Timpul, 2008, 312 p.

Până la apariţia acestui excelent studiu semnat de universitarul ieşean Anton Adămuţ (specialist în patristică şi filosofie medievală), la noi nu prea s-a discutat serios despre Doctrina substanţei, voluminosul tratat filosofic pe care Camil Petrescu se lăuda a-l fi trimis spre păstrare, la adăpost de urgia vremurilor şi de ochiul profan, în sacra incintă a Bibliotecii Vaticanului, unde-şi vor fi găsit sălaşul atâtea tomuri de taină... Punând la îndoială însăşi existenţa lucrării, contemporanii scriitorului obişnuiau să facă mare haz de gestul cu pricina, pe motiv că n-ar fi decât o altă excentricitate menită a atrage atenţia asupra geniului celui mai mare gânditor din toate timpurile. Căci aşa se credea „don Camil", genial, deşi la mijloc pare să fi fost mai curând strategia quijotescă a omului nesigur pe sine, speriat de posibilitatea eşecului, şi tocmai de aceea căutându-şi refugiul în frondă şi utopie.

Din păcate, pretenţiile exorbitante ale megalomanului gânditor, care nu accepta să intre în dialog decât cu egalii (Hegel sau Kant, bunăoară), au stârnit aproape invariabil numai amuzamentul confraţilor (de pomină rămâne portretul buf semnat de Eugen Ionescu în Nu). Însă gesticulaţia aceasta expansivă, de o vanitate în fond copilărească, benignă, nu l-a împiedicat pe Anton Adămuţ să observe, din perspectiva profesionistului familiarizat cu problemele disciplinei, originalitatea şi profunzimea ideilor filosofului Camil Petrescu. Analizate acum, pentru întâia oară, sistematic (capitolele tratează probleme tehnice precum „ontologia quiddităţii", „metoda substanţialistă", „substan-ţialismul ca teorie a cunoaşterii", „ortologia şi ortogeneza", „axiologia şi noocraţia"), ideile în cauză configurează într-adevăr o „doctrină", adică o concepţie coerentă şi integratoare, care se reflectă ca într-un joc de oglinzi la toate nivelurile operei, de la publicistică la poezie, teatru, roman. În plus, exegeza de faţă are meritul de a explica nuanţat şi exact geneza substanţialismului camilpetrescian, nutrit, e drept, atât de Bergson („incomplet") şi Husserl („insuficient") - surse citate în mod predilect, dar cam după ureche -, cât şi de alţi filosofi, ca Descartes, Hegel şi (mai ales!) Kant, de la sistemul căruia Camil împrumută „arhitectura" propriei doctrine.
Graţie lui Anton Adămuţ, Camil Petrescu nu mai poate fi ignorat de acum înainte nici de filosofi.

Antonio Patraş