Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---


apasa

de Sorin Despot
Bucuresti, Editura Cartea Românească, 2010, 75 p.

Volumul de debut al tânărului Sorin Despot (Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise al U.S.R., 2009) reprezintă, de fapt, un singur poem, lung şi apăsător, al apăsărilor unui eu poetic spectralizat de „design-ul meticulos al ratării". Titlurile care fragmentează acest continuum narativizant - cu suflu când obosit şi învăluitor, când gâtuit sau precipitat - se încheagă ele însele, citite în succesiune, într-un poem care debutează cu alienatul cuTărescu şi se încheie cu reapariţia lui sorin, zăvorât, ca şi tatăl defunct („am început să scriu pentru că/ nu mi-l aminteam pe tata"), în „cutia măruntă din lemn de stejar" a sinelui, şi eliberat deasupra plasei de siguranţă a poeziei: cuTărescu/apasă/pe podea/ pe sârmă/a dimineţii/un buton. Mai întâi, să facem însă, odată cu poetul, prezentările: „sunt un ciob în ochii mei/ ţigara din mâna mea dreaptă/ este chiar mâna mea dreaptă/ sunt acoperişul lumii mele/ de inox şi de sticlă/ de pe care cad/ ca un capac/ de bere" (cuTărescu). Printr-un simplu declic al memoriei, intră apoi în scenă sorin, copilăros şi artist într-o lume mercantilă, agitată, consumeristă, rutinizată: „mie îmi plac oraşele rilke/ magnetofonul revistele cu/ michimaus dar mai ales caramelele". Un sorin îndrăgostit, încercând să stoarcă bezna dintre trupuri sau vidul dintre obiecte, şi care le dă prietenelor „drept la cuvânt" în versurile sale (OZN; roşu; rafie; plutesc). Un sorin exasperat de trepidaţia încinsă a oraşului, în care oameni disperaţi mor pe scara primăriei (ca să vin la tine; de vară), vlăguit de viaţa la comun, cu „studenţi plonjând de la geamurile" blocurilor ceauşiste de beton armat (sastisit) ale căminului, un bacovian „cimitir al tinereţii": „o gaură de vierme// sub tălpi cojile de seminţe urlă/ pe lângă pereţi între uşi/ mozaicul împuţit prinde viaţă/ şi muşcă" (poemul cornet de seminţe). Un sorin cu zâmbet „imbecil", în pericol de pierdere a identităţii, „în căutare de zboruri" salvatoare.

Sorin Despot scrie o poezie minimalist-silenţioasă a banalităţii răului cotidian - care roade la rădăcina fiinţei - austeră din punct de vedere stilistic (există, totuşi, câteva imagini plastice pervazive: „gunoaiele dansează/ pe străzi ca balerinele pe cheiul dâmboviţei", „numai fisuri o mulţime/ priveşte cum urlă/ ca nişte prunci orbi/ după lapte"). Volumul este o construcţie poetică atent regizată, cu poeme antologabile (cineva toarnă acuarele în ţevi; ca să nu fim invizibili), cu promisiuni frumoase.

Gabriela Gheorghişor




Omul disponibil

de Ion Zubşcu
Timisoara, Editura Brumar, 2009

Omul disponibil nu este o carte mare, dar importantă din perspectiva cărţii mari care este Moarte de om. O poveste de viaţă (Limes, 2010). Am citit volumul pentru a măsura saltul pe care Ion Zubaşcu l-a făcut cu acest cel mai recent volum al său, covârşitor ca intensitate existenţială şi poetică. O capodoperă pune într-o altă lumină şi cărţile de dinainte, care capătă o altă semnificaţie, o explicaţie pentru destinul uman şi poetic confirmat ulterior. De altfel, în această carte se formulează clar, în Cântul III, ideea - presimţirea - că eu este mereu următorul, ceea ce urmează să devină: „Cred că-mi lipseşte o dimensiune comună: nu mă pot întrupa în cărţi. Pentru că ştiu, cu siguranţă, că nu acesta sunt, ci abia următorul, cel din cartea la care lucrez, mereu următorul." Acest „următor" al Omului disponibil, încă bâjbâind între formule poetice, între stiluri, „disponibil" pentru mai multe limbaje, dar fără să-şi găsească sunetul unic, identitatea, este atins, împlinit, în Moarte de om. (Ca în Rilke:„Căci noi suntem doar coajă, frunze rare./ Moartea cea mare, ce-i în fiecare,/ ea este fructul, e al firii miez".)

Omul disponibil cuprinde, după conţinut, texte mai vechi, din anii '80-'90, poeme în versuri alternând cu texte în proză care se încadrează în zona autobiografiei, jurnalului, manifestului poetic şi existenţial. Formula îl caracterizeează şi îl exprimă pe Ion Zubaşcu cel mai bine: pentru el, ecuaţia de egalitate între poezie şi existenţă, dincolo de orice limbaj „poetic", se va dovedi singura adevărată. „Omul disponibil" îşi marchează, practic, disponibilităţile, se tatonează pe sine şi propria biografie, pregătindu-se parcă pentru explozia din Moarte de om. Biograf smul acesta ne-literar, frust - nu biografismul optzecist sau nouăzecist, împănat de livresc - care aici nu îşi găseşte încă echilibrul într-un limbaj pe măsură, dar care are şi aici o forţă şi o (aceeaşi) substanţă este „cheia" poeziei lui Zubaşcu. El scrie despre sine nu ca să facă literatură, nu ca să devină celebru, ci dintr-o necesitate ontologică, pentru a se căuta şi mai ales pentru a se găsi ca om. Mi se pare că acest poet ne oferă, chiar şi din această carte, modelul unei altfel de poezii şi al unui altfel de poet, mai puţin atins de morbul literaturii şi mai trăitor între valorile vieţii.

Raluca Dună





Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov

de Horia Gârbea
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2010, 116 pagini

Am spus-o deja: în cărţile sale de proză (de la Misterele Bucureştilor la Crime la Elsinore), Horia Gârbea e un realist fantast (sau fantasque, ca Respighi). Observă mişcarea-în-lume şi exersează variaţiuni pe aceeaşi temă, „vioi ca un semafor". Inventarele folosesc exclusiv ca pretext pentru joc, care e şi voioasă derogare de la real („Ideea [Jocului] era simplă: un puzzle fără limite în spaţiu şi fără forme repetabile"). Jucătorul îşi priveşte semenii/personajele cu un ochi enorm şi monstruos, de sorginte caragialiană, în principal, dar trecut, în prozele acestui volum, şi prin lentile gen fierăria lui Iocan sau bravul Svejk, Nelu groşanesc ori alegere de stareţă. Recuzita livrescă e debordantă şi liberă, jocul e mereu „cinstit", căci pe faţă (vezi parodiile după Rovine şi Omul leneş), magia şi grotescul fac casă bună, tot aşa cum vocabularul jos („Fii scandalos, că d-aia eşti persoană publică") intersectează aparteuri auctoriale ironic-poematice: „Florile mişcau şi ele... Dacă ai fi putut filma şi ai fi dat pe repede înainte, ai fi văzut că totul se scutura, se întindea, căsca prelung, aşa cum face oricine după somn" sau docte: „De când citise şi el niscai filosofie, ajunsese la adevărul că gândirea categorială te îmbie şi la alternative false". Prozator cu instrumentar de dramaturg, secretă decoruri şi scenarii şi se adaptează din mers la „nevoia de înnoire" a vervei sale teatrale. Teme în lanţ precum Tata a plecat la război sau Când am inventat Jocul sunt astfel de descărcări ingenioase de monotonie. Din amestecul de „mâzgă", „fierbere de magmă ca o zacuscă de gânduri inexprimabile", „colcăială", „sos călduţ de discursuri, bârfe şi găinării" pot ţâşni oricând jeturi de prins în insectarul scriptural, căci trecerea prin „toate personajele, situaţiile, locurile şi timpurile posibile" are şanse să întâlnească, în cele din urmă, capodopera.

Situat dezinvolt în miezul înscenărilor sale, H.G. se prenumără printre ele, de unde şi atitudinea fundamental pozitivă: literatura „te fereşte de gloanţe, dar numai cu condiţia să stai mereu de partea armei unde se află trăgaciul". Neastâmpărul autorului cade perfect pe ne-aşezarea „jocurilor de societate", trecute prin şir de oglinzi senin-deformatoare. Proza sa lucrează, iarăşi, după reguli holografice: sugerează întregul în/din cioburi fojgăind de subînţelesuri străvezii ori absconse. Tihna e exclusă, alerta, obligatorie, participarea, oricât de contrariată, de asemenea.

Irina Petraş





Alungând tristeţea ca Paganini

de Gellu Dorian
Timişoara, Editura Brumar, 2009

De curând am primit de la Gellu Dorian cele mai recente volume: Elegiile de la Dorweiller, 2008, postfaţat de un lung eseu «Religia poeziei» semnat de Al. Cistelecan, şi Alungând tristeţea, ca Paganini, Ed. Brumar, 2009, cu un preambul de {. Foarţă. Referindu-ne la acest din urmă op, avem parcă de-a face cu un alt avatar stilistic al poeziei lui Gellu Dorian. Cităm: „când tristeţea înfloreşte mov pe un câmp din care fug irozii/ de copiii-n care-a plâns Iisus ca la uşa dragostei matrozii/ mă dezgrop din cântece cu iarba din asfalturi înverzind uşor/ să vă spun cum se opreşte moartea când sub coasa ei nu mor". Adie prin paginile cărţii o mâhnire înduhovnicită, o dicţiune voit arhaizantă, un eros ce revine prin acea mişcare muzicală numită ostinato.

Laitmotivele antonpanneşti („rozioare buze moi am tot iubit cât mi-a fost să mă mai ţină vlaga") îşi dau întâlnire cu filoane ale unei ilustre boeme tip François Villon, Ahoe sau Mihai Ursachi. Prozodia, în special rima, e cvasi perfectă. Inventarul erotic al iubitelor (colecţie la purtător) nu exclude poza poetului solitar cinstindu-se cu «votca», efectul acesteia fiind un fel de răstignire şi înviere, de-aici şi viziunea macabră, thanatică, memorabilă prin plasticitate (oximoron, cromatică, figuraţie şi textură de gobelin).

Nu putea lipsi celebrul motiv où sont les neiges d'antant, speenul oblomovist sau falsa lamentaţie a virilităţii pe ducă sau pe sponci, iubirea ca imbold orfic universal: „şi nimic din lume nu mai este cum a fost pe când eram noi doi/ tu o cremene lovită cu putere de un bumerang de jad şi de altoi/ într-un pat lăsaţi să ni se-ntâmple orice ardere de tot până la scrum/ încât din cenuşa noastră toţi vor ţese cântecele ce le cânt acum".

Din palinodie în palinodie, Gellu Dorian ne sugerează ca şi nemţii că cele trei lucruri bune pe lume sunt vinul, femeia (în ciuda unor ieşiri misogine) şi cântecul, drept care poetul se întrece pe sine în reluarea de motive muzicale, cuvintele cheie fiind dor, mormânt, votcă. Încântătoare sunt ingenuităţile premeditate, dar şi frumuseţea gravă a curgerii melodice a distihurilor, amintindu-ne de Shakespeare via V. Voiculescu: „mi-o fi dor sau poate numai jalea mă cuprinde-n trup ca-ntr-un mormânt/ trupul celui ce nu-şi vede calea nici atunci nici după jurământ/ de femeia căreia i-am dat odată sufletul să-l facă rob sau rege/ şi din el a făcut ca fiara tobă de bătut în noapte cu ciomege".

Geo Vasile