Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Ritmuri de îmblânzit aricioaica

de Doina Ioanid

Bucureşti, Cartea Românească, 2010, 59 p.


Ca şi celelalte volume ale Doinei Ioanid, Ritmuri de îmblânzit aricioaica reprezintă o exuviere de sine, de data aceasta în pragul unei vârste de la care se poate privi cu nostalgie spre zâmbetul fetelor în floare. În aceeaşi formulă a prozopoemelor (majoritatea liliputane), fosta „duducă de marţipan“ deschide un evantai de fotograme ale cotidianului biografist, deformate suprarealist de liniile în acqua forte ale fantasmaticului. Ritmurile gramofonului sufletesc anxios, cu sound fie de şoaptă gravă, guturală, melancolică, fie de clamoare ascuţită, variază de la – să spunem – un rock psihedelic la blues, de la un hip-hop soft la muzică uşoară şi de la şansonetă ori unde exotice gen Lhasa de Sela la jelanie. Aricioaica şi Mika-Lé, bastarda desfrânată, ţin trena vâscoasă a singurătăţii, „autoarea“ tribulaţiilor poetice actuale: „singurătatea, cu balele ei de buldog, îşi scrie acum poemele, propriile poeme, direct pe trupul meu“. Placheta oglindeşte, astfel, şi prin cele două personaje simbolice, de companie şi de spaimă, feţele alterate ale feminităţii: una de suprafaţă, silenţioasă, retractilă, rugoasă, de o asprime securizantă, izolatoare, dar şi alienantă („pielea mea e din vată de sticlă, limba mea e din vată de sticlă, până şi ochii-mi sunt din vată de sticlă“), şi una de profundis, viscerală, a viziunilor de bolgie („crestându-mi pielea cu limba ei de aspidă, după care o smulge de pe mine şi mă atârnă în galantar, ca pe un iepure jupuit, cu venele la vedere“) şi ale organicului morbid: „Mă dau cu violet de genţiana, să-mi schimb pielea – sau măcar s-o colorez cumva, să nu se mai vadă ciupercile otrăvitoare crescându-mi întruna pe braţe, să nu mi se vadă crăpăturile şi cusăturile, dar mai ales să nu se vadă toate leşurile pe care le târâi din copilărie cu mine“.
Cu cerneala amară a solitudinii şi a dezolării acutizate, Doina Ioanid scrie poeme minimalist-confesive, de o simplitate rafinată şi de o discretă intertextualitate (un vers arghezian, instantanee grotesc-monstruoase amintind de Dali şi Buñuel sau de derizoriul manechinelor lui Schultz), care îmbină concizia şi eleganţa expresiei cu abrazivul imagistic, prospeţimea tropilor („aşteptarea mestecând lumea între gingiile ei negre, deja cangrenate“) cu austeritatea interogaţiei retorice şi a rugii: „Cine va avea grijă de oasele mele?“, „Sădeşte-mă, Doamne, în pământul reavăn şi aburind“. O carte pharmakon: „dansul ciumăfaiei“ pe canapeaua terapeutică a poeziei.

Gabriela Gheorghişor


Povestea povestită nu e povestea adevărată
de Marius Benţa
Cluj-Napoca, Editura Bybliotek, 2010, 167 p.

Cu subtitlul trei piese şi un monolog, cartea reprezintă debutul în volum al clujeanului Marius Benţa (n. 1971), prezent deja cu proză scurtă, teatru şi eseu în reviste literare. Totodată, este una dintre cele trei cărţi ale tinerei şi ambiţioasei edituri clujene (o carte de Mihai Măniuţiu şi una de Cristina Modreanu despre Măniuţiu sunt semne de posibilă specializare pe zona teatrului). Bate cineva şi Asasinarea Marchizului de Sade au fost jucate pe scena Naţionalului clujean anul acesta. Piesa care dă titlul volumului este inedită. Ea mi se pare reprezentativă pentru genul de literatură practicat de autor. Cu studii de sociologie în fundal, cu un acut simţ al metaforei scenice şi o lectură dincolo de suprafaţă a forfotei umane, Marius Benţa scrie un teatru ofertant pentru orice regizor, căci lasă libere valenţe multiple de interpretare – un puzzle având mai multe soluţii posibile. În plus, replicile personajelor şi indicaţiile scenice sunt de o asemenea precizie şi limpezime a detaliilor, încât vizualizarea e uşor de realizat, iar lectura cititorului de carte se poate desfăşura în confort deplin.
Planul real şi spaţiul ficţional (ambele, desigur, feţe ale imensei, alunecoasei texturi existenţiale) sunt numite ca atare în didascalii. Ele coexistă, complementar ori polemic, dobândind autoritate şi „adevăr” în funcţie de lumina proiectată de reflector, şi el real şi ficţional deopotrivă. Jocul translărilor între cele două teritorii se petrece la vedere, într-o dezbatere subtilă despre adevărul povestit şi cel trăit, despre manipularea prin roluri impuse din afară, despre negocieri intime, mască şi scena lumii. Robert, profesorul, îi provoacă pe ceilalţi la un seminar de comunicare narativă: „Fiecare dintre noi e construit în manieră narativă, nu putem exista în afara poveştilor pe care le spunem ori le auzim despre noi”. Piesa sugerează vâscozitatea bogat germinativă a supei verbale în care se consumă vieţile omeneşti avansând minciuni salvatoare şi adevăruri provizorii. În azilul din Asasinarea Marchizului de Sade, se joacă teatru în scop terapeutic, în încercarea de a lăsa Viaţa şi Moartea să fie prin intermediul textului. Samuel şi Ana, bătrânii din Bate cineva, îşi trăiesc viaţa în aşteptarea goală a unui Musafir. Trimiterea la Beckett e la îndemână, dar nu neapărat suficientă. Cei doi caută aiurea echilibrul, într-o nevoie oarbă de credinţă într-un Celălalt mântuitor. Pas cu pas, mesajul se conturează: lucrul cel mai important e „înălţarea omului” spre sine însuşi, într-o recuperare a forţei umanităţii vulnerabile. Un teatru eseistic de bună calitate.

Irina Petraş


Federeii
de Nicolae Avram
Bucureşti, Casa de Editură Max Blecher, 2010

La paisprezece luni de la inaugurare, Institutul Blecher, clubul de lectură condus de Claudiu Komartin, a trecut recent de ediţia a treizecea; ceea ce înseamnă că a cam ajuns deja ceea ce se angaja, titular, să fie: dacă nu chiar un institut propriu-zis, atunci cel puţin o instituţie. Este, alături de ceva mai ludicul Nepotu’ lui Thoreau de la Cluj (coordonat acesta de Ştefan Manasia, Valentin Derevlean şi Janos Szantai), cel mai profesionist cenaclu literar activ. Iar la Gaudeamus a fost lansată prima carte de poezie publicată de Casa de Editură Max Blecher, extensie editorială a Institutului. Este vorba de Federeii lui Nicolae Avram, deschizând colecţia „Plantaţii”, în care aflăm că urmează să apară un volum de Ionel Ciupureanu, Mişcări de insectă. O editură şi o colecţie de urmărit.
În ce priveşte poemele orfeline ale lui Nicolae Avram, ele sunt amintiri dintr-o copilărie feroce. Bizar e că rememorarea anilor de cumplită ucenicie din orfelinat e tincturată de o irepresibilă (şi în bună măsură masochistă) nostalgie – din când în când, mici epifanii fac ca fiinţele şi obiectele acelei vârste a răului să capete, sub strălucirea blândă a memoriei, irizaţii stranii şi chiar să devină luminoase (până şi sângele se coagulează pe faţa lui Damian roşcatul, „cel pe care băieţii îl puneau să sară / în cap de pe dulap / în balta ivită deodată în duşumea”, în „cheaguri luminoase”). E limpede că ce ai sub ochi e descrierea unui imperiu al răului edificat de adolescenţi (şi detaliul că un anume Cămăraş e declarat „rege al muştelor” nu are cum să nu te ducă cu gândul la copiii malefici ai lui Golding), a căror cruzime pură aminteşte uneori de atrocităţile comise de trupele de soldaţi-copii din Somalia. Însă la fel de limpede e că descrierea aceasta, ilustrare a răului, e în acelaşi timp şi o apărare a lui. Unui personaj ajuns, după anii de orfelinat, şef al unei echipe de constructori la Muntele Athos, un călugăr îi pune în braţe o icoană, îl priveşte în ochi şi îi spune: „Eşti diavolul. Te iubesc”, după care dispare. Pentru Nicolae Avram, lumea aceea era diavolul şi o iubeşte. Iar cartea de faţă, fireşte, e icoana acelei lumi.

Radu Vancu


Cum ar arăta viaţa fără fotografie?
de Ion Cucu
interviu şi argument de un cristian, Casa de pariuri literare, 2010, 63 p.

Cititorilor României literare, Ion Cucu le este binecunoscut: fotografiile sale ilustrează, de douăzeci de ani deja, revista, astăzi ele apărând în rubrica permanentă Fototeca. Alţi douăzeci de ani din activitatea sa au însemnat rubrica „O istorie a literaturii contemporane văzută de Ion Cucu”, iniţiată în 1975 în revista „Luceafărul”. Un fotograf al scriitorilor, aşadar: un excelent portretist, o ştie oricine i-a văzut expoziţiile. Cele mai cunoscute fotografii ale scriitorilor contemporani – Nichita, la începutul anilor ’60, cu ochii aproape transparenţi, Mircea Dinescu, la debut, „tânăr, Doamnă, cu spatele frumos”, Ana Blandiana, aproape serafică la douăzeci şi ceva de ani – Ion Cucu le-a făcut. Este şi motivul care l-a determinat pe un cristian să-i solicite interviul cuprins în primul volum din Cum ar arăta viaţa fără fotografie?: „Ion Cucu n-a ilustrat doar istoriile literare, ci a însufleţit literatura română a ultimilor 50 şi ceva de ani. Imaginile lui reconstituie nu doar istorii personale, ci şi gloria dispărută a unei întregi elite culturale.”
Volumul cuprinde 28 de portrete (descriptive) de scriitori şi un amplu interviu, în care Ion Cucu se dezvăluie a fi el însuşi un personaj remarcabil: dat afară de la Facultatea de Medicină în 1954, în anul I, pe motiv de dosar nesănătos (tatăl era la Canal), angajat, în 1959, fotograf la „Scânteia tineretului”, apoi refuzând, în plin ceauşism, să se transforme în fotograful cuplului prezidenţial, Ion Cucu s-a aflat în permanenţă în preajma scriitorilor, interesat să surprindă cumva imaginea care „exprimă adevărul”: „Mă-ntrebam uneori când este Victor Eftimiu Victor Eftimiu? Sau Ştefan Augustin Doinaş Ştefan Augustin Doinaş? Foarte greu să-ţi dai seama. ş…ţ Fotografia cu scriitori nu se depărtează prea tare de rolul să-i spunem clasic al fotografiei: să te ferească de uitare. Tocmai de aceea nu mi-a fost indiferent felul cum arată cel pe care l-am fotografiat. Nu urmăream obţinerea unui document, ci a unui personaj.”
Pasionat de fotografie până aproape de identificare cu ocupaţia sa („Vi s-a furat vreodată aparatul de fotografiat? – Nu, pentru că dormeam cu capul pe el în deplasări. Mi s-a întâmplat să mi se fure pantofii.”), Ion Cucu este fotograful care a reuşit să surprindă clipa pe chipul scriitorilor români, în aşa fel încât ea, clipa, să dureze o eternitate.

Luminiţa Corneanu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara