Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---


Patria mea A4. Poeme noi
de Ana Blandiana
Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, 147 p.

Pentru o poetă ca Ana Blandiana – care, de peste patru decenii, locuieşte cu propriile frământări şi dileme nu doar într-un topos comunitar, ci şi într-o coală de hârtie – scrisul a devenit o patrie, „patria neliniştii”. Ceea ce atrage însă atenţia la aceste poeme noi este tocmai controlul aproape desăvârşit al tremurului lăuntric, vocea limpede, fără gâtuiri lacrimale, o chircire a efuziunilor sentimentale şi o purificare ascetică a exprimării emoţiilor. Rezultă o caligrafie elegantă, ferită de înflorituri de prisos, dar şi de ambiguităţi, fermă în simplitatea ei blândă, precum oglinda netulburată a unei ape clipocind în adânc. Volumul conţine meditaţii pe teme majore, de la fragilitatea, primejdiile şi limitele condiţiei umane (conştiinţa de a fi „prada“ unui vânător sau „resturi, forme golite,/ Faguri din care mierea eternităţii/ S-a scurs“, prizonieratul „între încăperea de carne obscură/ Şi lumina de-apoi“, pierderea angelicităţii fiinţei, vizibilă în „cioturile cu rămăşiţe de pene“ ş.a.) la autismul trepidaţiei contemporane şi uitarea sacrului, de la corespondenţa naştere-moarte, permeabilitatea lor la neant şi tatonarea blagiană a stării thanatice („Culcată în pajiştea-naltă/.../ În timp ce sufletul/ Se obişnuieşte cu pământul“) la o argheziană căutare şi interogare obsedantă a unui „Dumnezeu al vinovăţiei de a fi hotărât singur/ Raportul dintre bine şi rău“: „Încerc să te-ajung, să m-apropiu,/ Să mă las înghiţită de aură,/ să-mi închipui că te-am atins/ Căzând în extaz,/ Cum păsările în înalt./ Şi nu reuşesc“.

Reflecţia lirică pleacă, în general, de la o imagine concretă, ce deschide „ochiul dinlăuntru“, al vedeniei (o monedă aruncată în aer, sfârşind într-un înger zdrobit de asfalt, configurează mişcarea destinului) sau, dimpotrivă, încarnează analogic o realitate imperceptibilă prin simţuri (palmele înălţate ale unui copil de pe o stelă antică prezentifică spaima în faţa morţii; pâlpâirea unei flăcări de lumânare traduce regimul de existenţă a credinţei). Se observă, de asemenea, o tendinţă accentuată a lapidarităţii, căpătând, în unele pasaje, forţa de lespede a sentenţiozităţii aforistice: „Visul opririi/ Din drumul spre moarte/ Seamănă morţii“. În Patria mea A4, Ana Blandiana, bântuită de bocetul îngerului care „Nu-şi mai găseşte drumul înapoi“, îşi reconfirmă fibra lirică de vibraţie grav-melancolică, tăind, cu briciul caloric al freamătului interior, figuri cristaline din „ceaţa şi norii“ cuvintelor. „Ce linişte peste atâtea înfrângeri!“ – iată versul definitoriu al actualei vârste poetice.

Gabriela Gheorghişor


Beldicenii
de Lelia Nicolescu
Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010, 134 pagini

Lelia Nicolescu a semnat volumul I.D. Sîrbu despre sine şi lume, apoi, în colaborare, Cu florile, în lumea cuvintelor (care „interoghează” poeţii de la Homer la Ion Barbu, cercetează botanişti, legende, mituri, farmacia populară, schiţând fiecărei flori o biografie, un blazon); a îngrijit şi o impresionantă ediţie de articole din tinereţe ale lui Ion Negoiţescu, De la „elanul juvenil” la „visatul Euphorion”.

Micromonografia Beldicenii are un punct de plecare sentimental (autoarea îi numără printre strămoşi) şi unul de atitudine istorico-literară: scriitori de rang secund, „mărunţi ai sfârşitului de secol, au format «patul germinativ» în care a crescut marea literatură a timpului lor”; „chiar dacă nu au câştigat pariul cu timpul nostru, au fost atât de prezenţi în timpul lor.” Reconstituirea, prin frecventarea atentă şi mereu echilibrată a arhivelor din mai multe biblioteci din ţară, readuce în atenţie patru generaţii, nu pentru a le face dreptate – autoarea e extrem de lucidă şi cu simţul măsurii în alertă –, ci pentru a reface, dintr-o perspectivă oarecum piezişă, dar nu lipsită de interes şi savoare, o atmosferă şi un mediu de cultură, căci „destinul, deloc banal, al celor doi scriitori s-a încrucişat cu cel al unor mari creatori”.

Beldicenii au venit în Moldova din Ardeal, la începutul secolului 19. Neculai Beldiceanu a ajuns serdar în 1843 şi căminar în 1848. Mic boiernaş de ţară, sărăceşte în vremea lui Mihail Sturdza, iar familia e măcinată de certurile dintre soţi – la jalbele lor, feţele bisericeşti dau „răspuns cu peceţi aplicate cu fum de lumânare”. Fiul lor, Neculai Beldiceanu, e poetul arheolog, „Schliemannul nostru”, cum era ironizat în epocă. A studiat la Academia Mihăileană cu B.P. Hasdeu, Simion Bărnuţiu, Gr. Cobălcescu, Şt. Micle, Titu Maiorescu. Membru al Junimii, e „nesigur de harul său poetic” şi se dedică istoriei, „risipindu-şi banii puţini pe cărţi scumpe şi manuscrise rare”, dar şi pe antichităţile de la Cucuteni, de care îşi leagă numele ca arheolog şi epigrafist meticulos, însă intră în atenţia contemporanilor şi prin furibunde accese de gelozie. N.N. Beldiceanu, prozatorul, confundat adesea cu tatăl, trăieşte în umbra marelui său prieten, Sadoveanu, şi, bolnav de nervi, sfârşeşte tragic. Fiul său Nicoară Beldiceanu (mort în 1994) a trăit şi a scris la Paris, dedicat turcologiei şi puţin cunoscut în ţară.

Povestea celor patru – presărată cu documente de epocă, fragmente de texte literare şi corespondenţă, ecouri în societatea vremii, rememorări şi câteva, puţine, imagini – se citeşte dintr-o răsuflare şi cu folos.

Irina Petraş


Buchetul de platină
de Viorel Mureşan
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2010, 100 p.

În timpuri care clamează că vremea poemului înalt, ameţitor şi vizionar a trecut, Viorel Mureşan rămâne unul dintre rarissimii poeţi de viziune; pentru el metafora e încă vie şi în putere, ori chiar la putere, dominând autoritar, ba nu, totalitar discursul, centrându-l în jurul gravitaţiei (şi gravităţii) ei inescapabile, reinstanţiind marea promisiune transgresivă a modernităţii celei mai tari. Aşa se face că, precum extrem de puţini alţi poeţi optzecişti, alături poate doar de Ion Mureşan şi de Mircea Cărtărescu (dar fiecare dintre ei din raţiuni diferite), Viorel Mureşan elaborează concetti atât de sofisticate, proliferări de metafore extensive atât de surprinzătoare şi simultan atât de bine supravegheate, încât n-au cum să nu-ţi amintească deviza cunoscută a cavalerului Marino, e del poeta il fin la meraviglia. Ceea ce se cade numaidecât precizat e însă că imagopatia lui Viorel Mureşan nu derivă dintr-un principiu baroc, nu vine din nevoia quasi-patologică de a orna lumea şi discursul cu figuri pentru a le compensa lipsa de substanţă (ori propria lipsă de substanţă), aşa cum procedează poeţii pentru care barocul e, cu expresia lui Edgar Papu, un tip de existenţă. Credinţa mea e că înţelegerea poeziei ca discurs generator de imagini îi vine lui Viorel Mureşan dintr-un suprarealism contactat ca o boală de tinereţe, depăşită, însă permanent recognoscibilă prin modul în care a modificat organic fiinţa/discursul. (În fond, suprarealismul e boala de tinereţe obligatorie a poetului de viziune, dacă nu a oricărui poet). Diferenţa esenţială faţă de suprarealişti este că, fiind într-adevăr alogică şi asintactică, aşa cum cere legatul bretonian, frumuseţea nu admite totuşi, pentru Viorel Mureşan, nici un gram de gratuitate sau de aleatoriu; straniul proliferează metodic, imagine cu imagine, ca printr-o sciziparitate veşnic reîntoarsă, în poemele din Buchetul de platină, fără a lăsa totuşi vreo clipă senzaţia că „declicul analogic” care le generează (sorbonizat de acelaşi legat bretonian) e un produs al hazardului obiectiv. Mai neologistic (şi mai câlţos) spus: asintactică, imagopatia nu e aici şi asemantică, precum în dogma suprarealistă. Din bric-à-bracul de concetti se poate reconstitui oricând, la Viorel Mureşan, o poveste dintr-o lume în care coerenţa era un ideal împlinit. Firicelele de platină se strâng, ca să zic aşa, şi se fac buchet. Anorganic, dar atât de viu mirositor.

Radu Vancu


Hermeneutici teatrale
de Oltiţa Cîntec
Bucureşti, Editura Niculescu, 2010, 176 p.

Deşi relativ restâns ca dimensiuni, volumul de faţă cuprinde o sumă consistentă de studii şi articole pe cele mai variate teme şi subiecte, de la noile forme ale teatralităţii la actualitatea lui Shakespeare, de la tehnica travestiului („masca totală”) şi analiza diferitelor poetici regizorale (Silviu Purcărete, Andrei Şerban, Liviu Ciulei, Nicolae Dabija, Radu Afrim sau Radu Alexandru Nica) la variantele mai noi ale „teatrului laborator” iniţiat, cândva, de Grotowski (teatrul „fluid” al lui Eugenio Barba, teatrul mut al lui Marceau şi al discipolilor săi ori „noul circ” de la Krekator). Oltiţa Cîntec abordează fenomenul teatral dintr-o perspectivă cuprinzătoare, comparativ-istorică, dar şi teoretică, ceea ce o ajută să explice convingător configuraţia dramaturgiei de azi, raportând constant simptomele „mutaţiei” de valori, gust şi sensibilitate la tradiţia estetică şi la ierarhiile consacrate, pentru a semnala, după caz, reuşita ori eşecul schimbării.

Ca atare, pe lângă doctele incursiuni în istoria mai îndepărtată sau mai recentă a teatrului românesc şi universal (remarcabile mi s-au părut paginile dedicate primei traduceri a lui Hamlet în limba română, realizate de Ioan Barac în jurul lui 1820), Oltiţa Cîntec recurge şi la discursul jurnalistic cu accente polemice (vezi capitolul În siajul trecutului), pentru a atrage atenţia asupra relelor produse de conservatorismul găunos al vechilor generaţii, care a dus la fetişizarea „modelului unic” şi la o regretabilă inerţie a gustului. Lucidă în aprecieri, autoarea ştie să nu se entuziasmeze, totuşi, de orice experiment cu pretenţii novatoare, găsind însă cât se poate de salutară apariţia unor forme artistice „alternative” şi a unor instituţii independente (Teatrul Luni de la Greenhours, Teatrul ACT etc.), complet emancipate de orice fel de tutelă politico-administrativă. Ca atare, „micile revoluţii din teatrul românesc au fost dezamorsate din faşă” din cauza „tarelor” societăţii noastre de eternă tranziţie, o societate „instabilă, antagonizată, cu o economie fragilă”, ce mai oscilează încă „între valorile comunitare şi balcanismele păguboase”.

Prezentul volum se citeşte nu doar cu profit intelectual, ci şi cu delectare, pentru că exegeta are o îndelungată experienţă de om de teatru şi de cronicar dramatic deprins să ia, pe viu, pulsul actualităţii, fără prejudecăţi şi fără ţâfnă academică.

Antonio Patraş

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara