Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---


Mircea Ivănescu,
Versuri alese,

Editura Paralela 45, Piteşti, 2010, 272 p.

Antologia Micea Ivănescu apărută la Editura Paralela 45 reia, în mare parte, selecţia întocmită de Matei Călinescu, la Polirom, în 2003. Acest lucru, însă, nu împuţinează evenimentul editorial. Colecţia Poeţilor laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu, lansată de curând de editura Paralela 45 nu putea lăsa deoparte un nume precum cel al lui Mircea Ivănescu doar pentru că o antologie similară a apărut în urmă cu opt ani.
De data aceasta, antologia – împreună cu notele bio-bibliografice – sunt realizate de Ioan Radu Văcărescu, iar postfaţa de Al. Cistelecan. Cu alte cuvinte, specialiştii s-au ocupat cu seriozitate de noul proiect. Odată în plus, Mircea Ivănescu este adus în faţa publicului şi lăsat să îşi arate măiestria. Poetul anilor ’60, unul dintre primii scriitori români care au tras cu ochiul la tehnica poeticii americane, apare cu textele sale cele mai reprezentative din volumele: Versuri (1968), Poeme (1970), Poesii (1970), Alte versuri (1972), Alte poeme (1973), Poem (1970), Amintiri (1973), Alte poesii (1976), Poesii nouă (1982), Poeme nouă (1983), Alte poeme nouă (1986), Versuri vechi, nouă (1988), Poeme vechi, nouă (1989). S-a vorbit despre recurenţa aceloraşi titluri generice ale volumelor. Matei Călinescu, criticul cel mai ager al lui Mircea Ivănescu, propunea trei explicaţii verosimile: cautarea unor titluri cât mai generice, neutre, vin să contrabalanseze „caracterul ultrapersonal” al poemelor. În plus, forma arhaizată „poesii” ar relua titlul volumului lui Eminescu, publicat de Maiorescu în 1884 – Poesii. Semn că poetul nu îşi asumă, dintr-o formă de modestie, actul publicării. Ci doar creaţia. Paralel, o sursă de inspiraţie ar fi Mallarmé, cu unica sa culegere de versuri, Poésies. Aş adăuga că gestul, poate la început motivat de o direcţie livrescă sau alta, a devenit o formă a ostentaţiei. Un mijloc ludic, de abuz voit al repetiţiei, prin care să-şi creeze o imagine proprie încă de la nivelul titlurilor.
Textele au asonanţe particulare, care numai uneori vin ceva mai mult la suprafaţă, sub forma rimelor răzleţe. În Dans de iarnă este chiar mai mult decât atât – o demonstraţie de sunete potrivite: „Eu am văzut cum începe iarna – într-o după-amiază / demult, când a început deodată să ningă, / şi lumina, foarte decolorată, se cobora să atingă / marginile gestului meu uimit. Simţeam cum mi se aşază // un cerc de mare singurătate în suflet. De aici – / ştiam – aveau să-mi înceapă, cu urmele prin zăpadă, / drumurile mele spre înţelegere, spre tăgadă. / Căci iarna e vremea îngheţată în negare, când nici // o cristală a vorbelor nu mai sclipeşte în afară. / Răsfrângerile toate sunt îngheţate. Eu ştiu / cum îşi începe iarna dansul ei străveziu // – un dans în răsturnata apă, şi amară / a vremii pe care n-o mai credem adevărată. / De asta eu râd când ninge – dansul ei iar mi se arată.” Trimiterea la mijloacele argheziene este mai mult decât evidentă. Iar propriile imagini se servesc de acest tip de manierism pentru a câştiga în pluralitatea sensurilor. Şi, desigur, dintr-o dorinţă de a capta sub cupola propriilor poeme, lumi trecute şi prezente, epoci vechi şi noi. Cu toate acestea, Mircea Ivănescu câştigă cu adevărat lupte importante pe terenul în care lasă deoparte (atât cât se poate) influenţele livreşti. Pentru că aici, el reuşeşte să fie singur cu propriile versuri şi cu propria concepţie despre poezie. Aici nu vom întâlni nici rime, nici jocuri care decupează mode sau modele. Ci doar concentrarea ascuţită asupra unei imagini care apare limpede, cu toate culorile, formele, umbrele, gustul. Ca în poemul care deschide antologia, Dar sunt şi amintiri adevărate: „Şi eu am umblat odată cu o amintire / în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape. (Îmi alunecase o dată - şi se rostogolise de-a dura / pe jos. Am şters-o frumos, cu mâneca hainei, / nu mi-a fost frică. Amintirile mele sunt mingi – / nu se sparg niciodată. Numai dacă- mi scapă, / din mâini, se pot rostogoli foarte departe – / şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar / să mă întind la marginea mea, să-mi las mâna / din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea. Îmi iau mai bine o alta. Şi asta poate fi falsă) […]”
O repoziţionare pe scara valorică nu cred că implică noua ediţie. Fiindcă, receptarea lui Mircea Ivănescu a fost una pozitiv crescândă încă de la început, fără fluctuaţii spectaculoase (cum a fost cazul lui Nichita Stănescu). Dintre poeţii epocii contemporane, ocupă un loc din prima linie în aprecierile criticilor. Tinerii poeţi îl citesc, îl conspectează şi îşi fixează sursele în tehnica poeziei lui. Ce altceva şi-ar mai putea dori un poet de la posteritatea cărţilor lui?

Iulia Iarca


Horia Bădescu,
Vei trăi cât cuvintele tale,

Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010, 84 p.

Un volum al crizei existenţiale. Poemele scandează alb „teme” eterne cu refrene ale negării şi pustiului: nimic, nimeni, nicicând, nicăieri. Sub „propria povară”, poetul deprinde moartea, extenuat, funebral: „Nu-ţi mai stă în putere nimic, / nici măcar tu, / nici măcar puterea / de-a nu lăsa singur / poemul.” Echinoxist afiliat primei generaţii, originare, H.B. supunea, altădată, Marea Absenţă unor euritmii fastuoase, umanizând-o. Cântece, balade, ronsete (specie inventată de H.B.) sau lieduri, poemele erau ceremonialuri melodice, exuberant-nostalgice exersând rafinate libertăţi ale constrângerii, într-un laborator pedant-orgiastic. Poemul ca spaţiu privilegiat în care un „sentiment al fiinţei” putea fi încă activ.
În cartea cea nouă (precedată de ediţii franceze: Un jour entier şi Miradors de l’abîme), poemele-strigăt decupează cu disperare neagră timpul, trecerea, moartea. Ubicuitatea răului accidentează spaţiul poemului într-o viziune sincopată bacovian. Lumina blagiană abia mai pâlpâie în spatele umbrelor, drumul spre „zarişte şi luminiş” eşuează într-o lugubră înfundătură. Un vast sentiment al neputinţei ivit pe urmele unui straniu complex al singularităţii. Moartea iese din firea lucrurilor şi ameninţă anume, cu adresă, trădând Cântecul de odinioară: „precum urma păsării / în aer / sămânţa ta / în curva asta de viaţă”; „e deja mâine; / ceea ce ţi se cuvenea / ai avut”.

Irina Petraş


Cristina Cioabă,
Identitate şi disoluţie. Introducere în opera lui Mircea Ciobanu,

Bucureşti, Ed. Muzeul Literaturii Române,
Prefaţă de Paul Cornea, 2010, 360 p.

În tendinţa de revizuire a canonului literaturii române postbelice se înscrie şi preocuparea a tot mai mulţi cercetători pentru studierea unor scriitori dacă nu de-a dreptul marginalizaţi, cel puţin marginali pe harta oficială a valorilor. Cristina Cioabă încearcă o repoziţionare axiologică a unui astfel de autor rămas pe nedrept în afara atenţiei publice (prefaţatorul subliniază importanţa actului reparatoriu), ficţionar încadrat, în virtutea debutului şi nu a vreunui program artistic comun, în aşa-numita promoţie ’70. Lipsa de audienţă a operei lui Mircea Ciobanu a fost dublu determinată, pe de o parte, de dificultăţile de receptare, în special a liricii etichetate de critică drept ermetică, obscură, iar, pe de altă parte, de rigorile sistemului politic, având în vedere background- ul biblic al celei mai mari părţi a ei. Dintr-o atare perspectivă, iniţiativa şi realizarea acestei monografii merită a fi apreciate. Demersul, esenţialmente hermeneutic, pleacă de la o intuiţie a întregului, de la o pre-judecată, aceea a unităţii ideatice a tuturor textelor explorate, în care se identifică şi marca originalităţii sale: „atât proza, cât şi poezia lui Mircea Ciobanu gravitează în jurul unor idei fondatoare comune, diferenţa specifică fiind legată doar de distanţa la care fiecare se situează faţă de acest centru posibil“.

Gabriel Coşoveanu


Nicoleta Munteanu,
Poetica teatrului modern,

Editura Institutul European,Bucureşti, 2011, 234 p.

În studiul de faţă, la origine teză de doctorat, realităţile estetice menite a configura o poetică a modernităţii sunt evidenţiate prin analiza amănunţită a operelor unor cunoscuţi dramaturgi provenind din literaturi şi din epoci diferite (e vorba îndeosebi de Pirandello şi Vişniec). Perspectiva de interpretare se dovedeşte a fi, deopotrivă, teoretică şi istoric-comparativă, autoarea lucrării punând accentul pe relaţia dintre viziunea despre lume şi artă şi limbajul dramatic, înţeles ca formă de comunicare estetică, cu reguli şi procedee specifice. După cum suntem avertizaţi de la bun început, pe cei doi dramaturgi îi leagă, dincolo de mode şi timp, nostalgia clasicităţii şi a unei lumi bine întocmite, în care cuvântul joacă un rol fundamental.
Mişcându-se cu lejeritate printr-o bibliografie impresionantă la care a înţeles să recurgă discret şi oportun, fără gesticulaţii de prisos, Nicoleta Munteanu reuşeşte să demonstreze foarte convingător că Vişniec e mult mai apropiat de Pirandello, acest clasic al modernităţii nu prea prizat la noi, în interbelic (dacă ne gândim la categoricele puneri la punct ale lui Camil Petrescu), decât de reprezentanţii avangardei sau postmodernismului. Chiar dacă personajele dramaturgului italian lasă impresia unor „disponibilităţi în căutarea formei ideale”, pe când la Vişniec ele „apar ca definitiv închise în condiţia de marionete”, şi într-un caz şi în celălalt autorul izbuteşte să-şi impună voinţa şi să le manevreze în sensul dorit. Această omnipotenţă auctorială reflectă, nu-i greu de sesizat, componenta clasică a discursului dramatic, indiferent de orice alte nuanţe. Mai mult, o altă asemănare între cei doi vizează evoluţia de la experimentul radical la revizitarea ironic-nostalgică a trecutului (altfel spus, de la presupusa intransigenţă a modernismului la toleranţa la fel de ipotetică atribuită de obicei postmodernismului). Şi Pirandello şi Vişniec au mizat, la început, pe destructurarea formelor tradiţionale de reprezentare dramatică, sfârşind prin a recupera ulterior „istoria”, cu toată patina şi cu toate elementele ei desuete, de muzeu imaginar.
Redactată într-o manieră elegantă, de o expresivitate sobră, menită a scoate în evidenţă articulaţia logică a ideii, provocatoarea lucrare a Nicoletei Munteanu poate fi citită cu profit nu doar de specialişti, ci de un public mai larg, interesat de teoria teatrului şi de istoria dramaturgiei moderne.

Antonio Patraş

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara