Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Recitindu-l pe Alexandru Paleologu de Gheorghe Grigurcu


Gîndindu-mă cum l-aş putea caracteriza succint pe Alexandru Paleologu, m-am oprit la următoarea formulă: e opusul lui Monsieur Homais, faimosul personaj flaubertian care era, în cuvintele eseistului nostru, "prostul absolut, sigur de sine şi pozitivist, prost ştiinţific, fals om cultivat, un fel de tęte de fil al stîngii intelectuale occidentale". Departe de morga autorităţii suverane, de prezumţia omniscienţei, de pozitivismul transferat pe meleagul umanioarelor, de gauchismul perfid ori numai bornat care a făcut atîtea ravagii, autorul Interlocuţiunilor se plasează în spaţiul unei inteligenţe acute, gata a sfîşia vălurile prejudecăţilor, orientate de un moralism pururi chemat în ajutor. Un moralism sceptic, dar mai cu seamă jubilant. Avînd oroare de convenţiile uzate, de toate formalismele, de pedanterie (Goethe socotea că pedanteria e "în fond un diletantism"!), Al. Paleologu se pronunţă în numele unui "bun simţ" intratabil care e naturaleţea spiritului. Dispunînd de o solidă formaţie şi informaţie culturală, nu ezită a veşteji "gustul" teoretizării, atît de curent, "al inventării de teorii şi de simboluri şi de structuri ritualice", ce îi apare "arbitrar" în extinderea sa peste limitele acceptabile: "Ambiţia scientistă în domeniul umanist provine dintr-o confuzie şi dintr-o spărtură foarte nocivă, dar care s-a produs anume, ideea că există două zone etanş separate, zona spiritului ştiinţific şi zona culturii umaniste, care nu comunică între ele. De fapt, un spirit format trebuie să fie apt pentru ambele zone". Exemplificînd prin opoziţia dintre Gerard Genette, care "are ceva de spus şi o spune frumos", şi Jean Ricardou, "un neoscolastic intolerant, un tehnocrat închistat, cu un fel de fanatism jacobin pentru rebarbativele lui categorisiri, care nu pot duce la nici un fel de rezultat, de spor în înţelegerea fenomenului literar, deşi omul este inteligent şi cultivat, dar asta, desigur, nu este suficient". Altfel zis, o variantă a lui Monsieur Homais! Prezenţa tenace a acestui prototip e asigurată de "complicatorii" moderni, "fiinţe care nu se pot satisface cu realul vocaţiei şi cu realul culturii lor", căci în scientismul cu care sunt adesea înclinaţi a opera în planul disciplinelor umaniste, formalizate prin matematică, reprezintă nu altceva decît un "proces (care) favorizează obscurizarea unor elemente clare şi mascarea unui deficit de imaginaţie". Teoretizarea îşi are limitele ei. Critica literară e apreciată drept o "operaţie empirică". Reacţia lui Al. Paleologu de respingere a artificiului e categorică: "În momentul în care vii în critica literară cu concepte apriorice, cu o nomenclaturistică specială, care dă un aer mai savant şi mai cloturat, am sentimentul că suntem în plină farsă, sau, dacă nu, cel puţin în plină iluzie bovarică". Dacă e să aprofundăm neconcordanţa între metodologia pozitivistă şi inefabilul creaţiei, eseistul crede că se cuvine a aminti şi că, în timp, achiziţiile ştiinţei devin inevitabil caduce, încetînd a mai stîrni un interes "dincolo de istoria, arheologia ştiinţei", ceea ce înseamnă că sunt potenţial atinse de caducitate. În schimb, "dacă produsele artei sunt izbutite, ele sunt izbutite definitiv; în măsura în care sunt definitive, pot rezista ofenselor istoriei şi catastrofelor". Prin urmare, dacă arta se realizează, realizarea sa se proiectează în absolut, după cum ştiinţa nu poate izbîndi decît în contingent. "Acesta este avantajul artei".

Refuzînd opiniile general acceptate, acele idola tribus care ne blochează reflecţia, Al. Paleologu manifestă o facultate critică paradoxală. Cu cît aceasta are aerul a se exercita cu mai multă penetraţie, cu atît îşi relaxează mecanismul de căpetenie care este constrîngerea în favoarea unei înţelegeri ample, a unei generozităţi care e proba libertăţii spiritului. Aidoma marelui său prieten care a fost N. Steinhardt, Al. Paleologu deschide graniţele culturii înspre omenesc, nu se teme de invazia de enormă, fertilă vitalitate a acestuia, socotind-o "un factor de umanizare": "Cît despre oamenii de cultură care sunt trufaşi, inumani şi insensibili la sentimentele umane primare, cum sunt mila, iubirea sau alte sentimente de acest gen, eu contest că aceşti oameni sunt cu adevărat culţi". În continuare, se face distincţia între cei ce au citit mult şi au reuşit să asimileze cele citite, văzute, trăite şi cei "care au citit biblioteci întregi, care au şi dulapuri cu fişe, dar sunt funciarmente nişte inculţi". Mulţimea lecturilor nu e o dovadă peremptorie a gradului de intelectualizare autentică: "Sunt şi oameni al căror spirit a căpătat formaţia, libertatea, penetraţia şi profunzimea pe care normal le aduce cultura, deşi au citit doar cîteva cărţi fundamentale". Într-o asemenea perspectivă de necesară "umanizare", e pus într-o situaţie delicată un alt prieten de seamă al eseistului, care a început prin a-i fi mentor pentru ca apoi relaţia lor să lunece înspre "controverse", C. Noica: "am observat că el făcea un puternic rechizitoriu bunului-simţ, considerîndu-l anti-filosofia însăşi şi amintindu-mi că în fond marii mei autori, Montaigne, Moliere, erau mai ales autori de bun-simţ, care nu intrau în repertoriul lui Noica (Montaigne, deloc, iar Moliere, numai cu Don Juan )". Întrucît în vederile lui Noica n-ar intra în raza ultraprivilegiată a speculaţiei filosofice decît ceea ce depăşeşte "simplul", ceea ce ar putea fi problematizat. Unui astfel de reducţionism "inuman", Al. Paleologu îi opunea cu fermitate "bunul simţ", "simţul comun", ale cărui potenţe cognitive şi creatoare sunt stimulate de acele "variate experienţe de viaţă" pe care le absoarbe ca un burete. În plus, "Bunul-simţ face posibilă acea înţelegere aproape miraculoasă între oameni care aparţin unor formaţii culturale atît de diferite şi aparent depărtate". Astfel între Al. Paleologu şi C. Noica a apărut şi s-a accentuat o diferenţă de undă moralistă. O detaşare tot mai pronunţată a primului de cel ce avea să devină "magul de la Păltiniş" se bizuie pe preferinţa sa faţă de gînditorii nesistematici, spontani, "firi participative", de un entuziasm lucid, prelungit într-o "tinereţe sufletească": Chesterton, Ortega y Gasset, Denis de Rougemont, Cioran. Eseişti în accepţia primară a termenului, de "încercare", ei învederează frecvent "o nuanţă de modestie, de umilitate în faţa lumii şi vieţii". Vîrstnicul Noica s-a dorit însă un mentor, un maître a penser, de tipul celor denunţaţi de Andre Glucksmann. A dorit să joace un rol de "bătrîn" în faţa unor tineri cu o ştiinţă cărturărească "mai recentă, mai vie, mai ambiţioasă, mai ostentativă, mai mîndră". Rol pe care Al. Paleologu nu şi l-a asumat, preferînd a se exprima, spre a-i cita o sintagmă dintr-un elogiu adresat lui Mihai Şora, într-o "şcoală a libertăţii". În pofida "iubirii şi admiraţiei" pe care le certifică pînă tîrziu faţă de Noica, el se înscrie într-o neafiliere structurală faţă de acesta.

Constanta lui Al. Paleologu rămîne libertatea spiritului. Aceasta e asigurată, în răspăr cu latura lui Monsieur Homais de "prost ştiinţific, fals om cultivat", prin refuzul vreunui prefabricat al gîndirii, a vreunui corp teoretic stabil care se aplică precum o grilă asupra infinit variatei, infinit mobilei fenomenologii existenţiale. În stilul său deconcertant direct, ideea sistemului al cărei model e indicat drept "prostul inteligent", "strălucitor" care ar fi fost Sartre, e combătută astfel: "Cînd apare şi sistemul, prostia-i perfectă. Marele meu prieten care a fost Constantin Noica voia neapărat să aibă un sistem, să facă un sistem. Cărţile lui cele mai bune, care vor deveni clasice, sunt cele din tinereţe. Sigur, şi mai tîrziu a dat lucruri extraordinare, fiindcă omul acesta era deseori vizitat de o formă de geniu. Eu i-am spus odată o vorbă care pe el l-a şi amuzat, dar l-a şi mîhnit: ŤTu, Dinule, dacă nu ai fi genial, ai fi un prostť. (...) La Dinu Noica, (...) dorinţa de sistem, de construcţie coerentă şi rotundă - acel legato, de care vorbea el - îl constrîngea fatalmente, ca şi pe Hegel, să introducă anumite lucruri cam cu de-a sila, ca să Ťiasăť sistemul". Efectul gîndirii prin sistem ar fi "orbirea asupra realităţii": "Realitatea nu încape în sisteme. Dacă există un sistem al realităţii, pe acesta nu îl ştie decît Dumnezeu, noi nu-l putem reproduce. Iar, dacă el există, este unul singur. Lucrurile acestea au devenit evidente după Kant, care nu a elaborat un sistem, ci a pus la îndemîna gîndirii instrumentarul ei filosofic modern". Preferinţele lui Al. Paleologu se îndreaptă, ocolindu-i pe filosofii post-kantieni, care ar fi plecat din filosofie spre a se întoarce la filosofie, deci săvîrşind "o mişcare tautologică", spre moralişti şi spre "gînditorii" care posedau "acel cuantum de relativitate şi de scepticism care să te împiedice să rămîi paralizat de ideea de sistem": Kierkegaard, Şestov, Cioran etc. Termenul pretenţios de filosof nici nu li se aplică moraliştilor francezi: "Montaigne, de exemplu, pe care Dinu Noica îl contesta ca filosof, ca şi pe Nietzsche. Pentru că ei nu porneau din filosofie". Aici se cuvine precizat un fapt. Aşa cum îl înfăţişează pe Noica drept un exponent al "lumii bune", al unei societăţi ce i-a imprimat o educaţie, un set de maniere "alese", Al. Paleologu este el însuşi produsul unui asemenea mediu. Injuria, spuma pamfletară impură, orice fel de ignominie sau vulgaritate îi sunt străine. Conduita sa combativă e de spadasin din alte vremi, iscusit şi elegant, trecut printr-o bună şcoală de scrimă. Pe de altă parte, libertatea de care e moralmente inspirat îşi cere drepturile. De unde nu doar neîncorsetarea în "sistemul" anchilozant, ci şi un gen de frondă fină la adresa etichetei prea rigide. O şarmantă "întoarcere la natură". Dacă M. Sebastian notează că l-a putut vedea pe unul din prinţii Bibescu, venit, în timpul ultimului război mondial, de la Paris şi participînd la un spectacol de teatru din Bucureşti, en pantouffle, subsemnatul l-a zărit pe Al. Paleologu păşind pe străzile Capitalei desculţ. Cel în cauză preciza undeva cu nonşalanţă că, nefiind nici "habotnic", nici "tombateră", îşi îngăduie "licenţe estivale de tip hippy"! Un nonconformism al observaţiei, o cutezanţă a asociaţiei trădează aceeaşi apucătură aristocratică de-a ieşi pentru cîteva clipe din protocolul cercului său. Iată cum îşi continuă Al. Paleologu pledoaria antisistem: "Pe vremea lui Montaigne exista, însă, posibilitatea mersului călare, la trap sau în galop uşor, care oferea o perspectivă deosebită asupra lumii: de sus, dar nu foarte de sus. Puteai vedea ochii oamenilor, lumea din jurul tău. Şi mai ales, puteai vedea din mers, cu coada ochiului. Adevăratele impresii acestea sunt: ce prinzi, dacă eşti perspicace şi inteligent, din mers, cu coada ochiului". "Perspicacitate", "inteligenţă", iuţeala observaţiei juste ce ameninţă însă a obosi, a se epuiza deopotrivă în situaţia filosofiei subordonate unui sistem ca şi-n cea a indivizilor aparţinînd lumii "selecte", sufocată de reţete comportamentale. Tot ce nu e firesc, spontan, e "prostie". Grăitoare e următoarea adnotare a unei călătorii "de numai trei zile" la Torino, în cursul căreia, "aşa din mers, din fugă", autorul Interlocuţiunilor a reuşit să surprindă "imaginea" Italiei de Nord: "În puţinele mele călătorii - eu nu sunt un călător, nu-mi place în mod special să călătoresc - , am văzut grupuri de turişti. Toţi cu aparate fotografice, ascultînd ce spune ghidul şi notîndu-şi în carneţele, fără, însă, a contempla tablourile ori monumentele. Acest fel de a Ťfaceť cîte o ţară, de-a călători fără a privi cu ochii tăi nimic este o formă de prostie colectivă cultivată. Nişte imbecili! Iată cum prostia poate căpăta chiar forme instituţionalizate".

În antiteză cu Monsieur Homais, ins "pozitivist" cît încape, pseudolivresc, Al. Paleologu cultivă, ca urmare a libertăţii (a libertăţilor) de care face uz, un tip de lirism al ideilor. Practică, presupunem, cu încîntare, spărturi în zidul şabloanelor printr-o confesiune analitică ce conturează un lirism sui generis. E o partidă elegantă de propoziţii uneori şocante, ce nu coboară însă niciodată la o treaptă grosieră, ci rămîn pe fundalul personalităţii care le emite precum mostre de rafinament. O sapienţă a rebours se compune din asemenea notaţii ale unei instanţe ce-şi asortează contrarietatea cu un grăunte de părelnică frivolitate: "Din experienţă proprie şi din observarea semenilor mei, eu cred că noi, oamenii, suntem cu toţii funciarmente proşti, cu următoarea deosebire, care este capitală: unii dintre noi se deşteaptă din cînd, pe durate şi la intervale variabile". Sau, pe acelaşi subiect predilect: "Prostul-prost, prostul pur şi simplu, prostul modest este o categorie ce dispare văzînd cu ochii: proştii sunt în general pretenţioşi, au idei şi fac mare caz de ele. Ideile, însă, nu sunt un produs al inteligenţei. (...) Există foarte mulţi proşti inteligenţi şi foarte mulţi pe post de inteligenţi. În clipa cînd eşti pe post de om inteligent eşti aproape pierdut: nu mai ai dubii". Şi încă: "este mult mai uşor să vorbeşti despre inteligenţă decît despre prostie". Sau cu referire la "femeile inteligente" ce se mîndresc cu o inteligenţă masculină: "E lamentabil: femeile sunt fiinţe divine, înzestrate cu un geniu imanent. Dacă ascultăm cu atenţie, cum făceau Montaigne şi Moliere, putem auzi de la femei simple lucruri de o justeţe extraordinară. Cine e atent la o femeie aflată, conform destinului ei natural şi etern, la ...cratiţăť, poate să audă vorbe de mare bun-simţ şi de mare profunzime". Estet veritabil, chiar dacă aproape mereu moralizat, cu antenele întinse spre bolta umanului integral, Al. Paleologu se răfuieşte şi cu estetica, în felul în care o poate face un condei foarte avizat. Arta apare egalizată cu viaţa, nici superior-arbitrar abstrasă din viaţă, nici vasală acesteia: "Nu-mi plac estetizanţii în artă tocmai fiindcă nu înţeleg arta. Arta este fenomen estetic, dar nu este estetistă. Frumosul şi arta sunt valori supreme, tot atît cît viaţa, nu deasupra şi nici dedesubtul ei". Şi încă mai tăios: "Trebuie să mărturisesc că, pentru mine, teoria artei este o preocupare absolut parazitară. Eu personal nu am gustat niciodată tratatele de estetică şi nici nu admit că esteticianul poate avea o disciplină autonomă şi specializată". Pentru a urma, în maniera unei familiarităţi înscenate spre a face mai comestibile "enormităţile", un şir de recriminări: "Ce-i aia să fii estetician? Se poate întîmpla să baţi apa-n piuă, să faci teoria chibritului. Există şi am studiat cărţi remarcabile de estetică, cum este cea a lui Kant, care avea un gust artistic foarte discutabil, dar a făcut o estetică foarte frumoasă în sine ca desfăşurare teoretică, poftim! Estetica lui Hegel, care are părţi superbe, dar care este absurdă în concepţia ei de devenire ascensională". Cît priveşte Estetica lui Max Dessoir, "o carte groasă, de vreo 700 de pagini", situaţia nu e deloc mai favorabilă: "Eram foarte dispus s-o citesc, dar după ce am făcut efortul să citesc 100 şi ceva de pagini, am ajuns acolo unde spune că speculaţia teoretică asupra artei este aşa de satisfăcătoare intelectual, încît te poţi scuti chiar de contemplarea operei de artă. Am închis cartea definitiv". Se întîmplă chiar ca Al. Paleologu să cocheteze cu ignoranţa: "Mărturisesc nu numai totala mea ignoranţă faţă de această temă, dar şi neputinţa mea de a-mi reprezenta ceva în zona asta. Nici nu-mi pot pune problema. Mi se pare dincolo de putinţa mea de imaginare". Ori să propună apropieri aidoma unor salturi acrobatice, bunăoară între Caragiale şi Dostoievski, întrucît şi ultimul "simţea enorm şi vedea monstruos", stăpînind "arta paroxismului", fiind şi "un artist foarte sigur şi echilibrat": "De mai multe ori am făcut o analiză paralelă a procedeelor dostoievskiene şi caragialiene, care sunt foarte asemănătoare".

Dincolo de "extrema tensiune intelectuală" ce propulsează asemenea ingenioase jocuri, se iveşte însă şi răsfăţul mondenului, lirismul spectacular (socializat) al individului de elită. Al.Paleologu găseşte nimerit a se pune sub egida lui Caragiale, cinicul. E adevărat, făcînd apel la o motivaţie contradictorie, în cuprinsul aceluiaşi text, ce ne poate pune în gardă asupra presupusei lor afinităţi. Pe de o parte, "rîsul caragialesc este un antidot vitriolant şi nimicitor", opera în cauză fiind "una de ecarisaj, de salubrizare morală a societăţii", pe de altă parte acelaşi rîs n-ar fi "unul care vrea să evacueze societatea de personajele ei rizibile", "care nu vrea să elimine ceea ce îl provoacă, nu vrea dispariţia acestei lumi, ci vrea să o păstreze perpetuu, pentru buna noastră dispoziţie" În părelnica asociere la postura critică "implacabilă, dură, tăioasă ca diamantul" a autorului Scrisorii pierdute e turnată apă de trandafir. Astfel, Al. Paleologu se apropie pînă la identificare, la un moment dat, de opinia luminos-absolutorie a lui N.Steinhardt, dispus a idealiza "subumanitatea" universului caragialesc. Cum aşa? Să fie o pauză a vigilenţei critice? În realitate, Al. Paleologu e incompatibil cu Caragiale. Provenit din "lumea bună", e radical deosebit de scriitorul cu rădăcini sociale şi temperamentale înfipte în humusul gras al periferiei balcanice, consubstanţiat pînă la un punct personajelor sale de care s-a desprins printr-o mutaţie a marii dotări creatoare. Histrionic uneori, cum observa I. Negoiţescu, însă la modul său particular, aristocratic, Al.Paleologu n-ar fi fost în stare a se transpune în pielea unui erou caragialesc, neputînd fi decît un spectator al pieselor lui Nenea Iancu. Gata a aplauda din sală, a se entuziasma, dar la o igienică distanţă ireductibilă. Admirator înmănuşat al lui Caragiale, pretinsul său emul e incapabil de cinism, nu numai prin ţinuta scriiturii, ci şi printr-un vector de "naivitate", de candoare ce-i nutreşte pînă şi cele mai ample gesturi polemice. Balcanismul pe care-l exaltă e teoretizant, nicidecum trăit. E un snobism inversat. Structura sa psihică robustă, mai curînd olimpiană decît realmente revoltată, impregnată de curenţi simpatetici, bonomă şi atunci cînd vrea să pară implacabilă, nu are nimic comun cu demonia plebeiană a lui Caragiale, care-l atrage, îl incită, dar căreia nu i-ar putea fi cu adevărat părtaş. De unde o impresionantă turnură a interpretării. "Inteligenţei dizolvante", "nihilismului" caragialesc, trecute rapid în revistă, li se preferă un aspect inopinat, cel al seninătăţii, al chietudinii: "pe mine unul rîsul lui Caragiale m-a reconfortat întotdeauna, liniştindu-mă, împăcîndu-mă dacă nu cu lumea, în tot cazul cu Creaţiunea. Vreau să spun: cu lumea lui Dumnezeu. Şi mai vreau să spun ceva: anume că lumea lui Caragiale este, în fond, tot lumea lui Dumnezeu. E cea mai bună dintre lumi, numai s-o contempli îndelung şi fără idei prefabricate. Cu gînd limpede şi începător".

Odată ajuns pe acest teren ferm, autorul Interlocuţiunilor îşi revelă încă o trăsătură a mentalităţii sale tradiţionale (Monsieur Homais era un adept al stîngii atee) şi anume religiozitatea. Credinţa e, în ochii săi, un dar nativ, a cărui absenţă divulgă o infirmitate: "Aşa cum unora le lipseşte simţul sublimului sau al comicului, altora le lipseşte simţul divinului". O preconcepţie obstinată disociază spiritul religios de funcţia inteligenţei, împingîndu-l la periferia intereselor intelectualului modern: "Este aproape unanimă ideea că nu merg împreună credinţa şi frica lui Dumnezeu cu inteligenţa lucidă şi cultura. Deşi, de un secol şi jumătate, Flaubert, ...liber cugetătorť el însuşi, denunţase ca stupidă aşa-zisa ...liberă cugetareť (prin personajul farmacistului Homais), ea este ...în vigoareť, sub înfăţişări mai elegante". De fapt, impietatea e un atentat nu atît împotriva lui Dumnezeu, meditează Al.Paleologu, cît împotriva civilizaţiei pe care Dumnezeu o doreşte făurită şi dezvoltată de oameni în conformitate cu aspiraţiile lor cele mai înalte. Departe de-a reprezenta un indiciu de emancipare, necredinţa crasă nu e decît o dovadă de îngustime vinovată, de dezumanizare: "Ateismul agresiv a rămas al barbarilor (comuniştii de pretutindeni, jacobinii francezi din linia Combes, Viviani şi ejusdem farinae), dar intelectualii subţiri şi cultivaţi (subliniez că aceste ultime trei cuvinte, plus conjuncţia, nu au nici cea mai firavă intenţie ironică) sunt agnostici, indiferenţi sau chiar înţelegători". Avem a face, în cazul unor personalităţi de seamă, cu o zonă în care "simţul divinului", neafişat, se poate manifesta pe căi ocolitoare, putînd fi atribuit unora "neduşi la biserică", precum E.Lovinescu, apăsat de imaginea "labilităţii universale", sau Jean-Francois Revel ce se declara un mecreant, sau Paul Zarifopol, "necredincios" ce mergea "foarte departe cu înţelegerea fenomenului religios", (mai sunt amintiţi T. Maiorescu şi Jules Renard), lipsindu-le doar "puţin ca să ajungă pînă la capăt". Căci există vocaţii religioase în stare larvară. Rudimente ce n-au avut şansa de-a se conştientiza, contînd însă ca o "forţă" sufletească de prim ordin. Se află în cauză acei oameni care, fără a face caz de credinţă, se comportă în viaţă, "mai ales în momente cruciale" "hotărît şi exemplar creştineşte". Întrebarea lui Al. Paleologu e retorică: "Putem oare să-i repudiem pe aceşti ...domni Jourdainť ai credinţei, de fapt creştini care se ignoră, virtualmente poate chiar sfinţi?". Se manifestă astfel reversul, ca să zicem aşa, al polemicii ce pare a constitui panaşul eseistului. Demontînd ponciful, războindu-se cu "ideile primite" (acele "idees recues", glosate de Flaubert), acesta se arată apt a investi o energie şi o perspicacitate echivalente în manevrele de "reabilitare", de "salvare" a celor pe care-i resimte nedreptăţiţi, rău înţeleşi. Refuzul său e moralmente contracarat de munificenţă. Chiar dacă nu suntem în măsură a investiga conştiinţele celor dispăruţi ce nu ne-au lăsat confesiuni edificatoare, ne-am putea da seama de anume simulacre din care să deducem "cîte şi care anume dintre marile spirite ale ultimelor trei secole erau mai permeabile la suflul divinului, decît voiau să pară, cîte şi care anume şi-au ascuns virtuţile, făcînd paradă de contrariu". Socotiţi esprits forts, unii din autorii taxaţi pentru carenţa lor de religiozitate, emitenţi de "rotomontade" ale impietăţii, au posedat un spirit creştin subiacent ce contrazicea suprafeţele: "Foarte multe paradoxuri blasfematorii, maxime impioase sau profanatoare nu sunt decît bucăţi de ...brioť cu efect mai mult amuzant decît convingător (Cioran nu-i decît cel mai recent dintr-o serie ilustră)". Un alt exemplu în această direcţie ce ni se oferă e cel al lui I.L.Caragiale, căruia "Dumnezeu i-a dat harul rîsului". "Har" căruia Al. Paleologu îi recunoaşte un rol mîntuitor, de conservare a lumii date, aşa cum am văzut, "pentru buna noastră dispoziţie". Pentru acea umoare a armoniei în toate a duhului, pentru veselia, putem adăuga, pe care au vădit-o unii sfinţi.

Identic săritor se arată autorul Interlocuţiunilor şi faţă de extrema dreaptă, pe care ne-am obişnuit a o vedea sancţionată exclusiv prin prisma propagandei comuniste. Fenomen complex, tulburător, iniţial cu un impresionant program de spiritualitate, aceasta s-a compus din elemente eterogene, între care categoria celor mai de seamă intelectuali ai epocii. Neacceptînd a deveni legionar, Alexandru Paleologu are lealitatea de a-şi evoca tinereţea în relaţie cu acea mare efervescenţă intelectuală degajată de intelighenţia dreptei, pe care comunismul, de pildă, n-a fost în stare a o produce nici măcar într-un grad minim: "Dacă am fost fervent antilegionar în tinereţea mea, mulţi prieteni ai mei erau legionari, dar nu ne jenam să ne spunem foarte prieteneşte, pe faţă, opiniile. Sigur, ei fiind mai fanatici, mai încordaţi. Oricum, erau inteligenţi. Asta e un fapt". Elita tineretului aparţinea acestei fascinante mişcări: "M-a frapat că, dintre noi, din generaţia mea şi din cea care m-a precedat, cei mai deştepţi, mai buni şi mai cultivaţi erau legionari". Disputele ce aveau loc reprezentau, ca să ne exprimăm astfel, o hărţuire a inteligenţei de către ea însăşi. Un regal al unei autodevorări ce anunţa parcă, în fosforescenţa sa, noaptea postbelică în care avea să se cufunde conştiinţa românească: "Unii dintre ei nu se jenau să scrie texte împotriva inteligenţei ca facultate mentală. Era la modă să denigrezi inteligenţa şi tocmai oamenii foarte inteligenţi o făceau, cu argumente foarte subtile". A fost cu adevărat un "fenomen crucial în devenirea istorică a vieţii intelectuale, sociale şi politice româneşti, crucial şi de neocolit". Tragedia a venit în ultima etapă a mişcării, care, foarte probabil şi din pricina absenţei întemeietorului său, a alunecat spre penibile excese: "E rău că momentul legionar a fost ocolit şi nu s-au pus problemele la timp. Bineînţeles că nu am să uit niciodată imbecilitatea unor articole care s-au publicat în special după 6 septembrie '40 şi oroarea uciderii lui Iorga sau altele de genul acesta". Se uită totuşi că "ororile" nu erau decît un răspuns la miile de asasinate avînd ca obiect cămăşile verzi, poruncite de Carol al II-lea şi de camarila sa, o "răzbunare iar nu o iniţiativă. Concluzia, detaşată dar şi rezonabilă, a lui Alexandru Paleologu poartă amprenta unei atitudini cavalereşti: "Existase, la legionari, totuşi. asumarea unui risc, unui refuz al mediocrităţii şi al unui anumit pragmatism de nivel inferior. Explicaţii se pot găsi pentru a vedea de ce s-au aflat printre legionari oameni de calitatea unui Alexandru Cantacuzino. Înainte de Cioran, de Eliade şi de alţii...". După cum merită subliniată rezerva eseistului faţă de campania dusă azi, inclusiv în Occident, împotriva lui Eliade şi Cioran care "nu e cu totul onestă": "campania actuală este, după mine, tardivă, complet anacronică, inactuală şi mai cu seamă totalmente anulată în esenţa ei de tot ce-au făcut aceşti oameni ulterior. A! Că e nevoie să se ştie? Evident că e nevoie să se ştie". Dacă nu i-am putea nega pe T.Arghezi, M.Sadoveanu, G.Călinescu, Camil Petrescu în rolul lor de mari creatori, în pofida concesiilor făcute politicii comuniste, de ce să procedăm altminteri cu Eliade, Cioran sau Noica, chiar dacă se impune, în toate cazurile, "să ştim" ce s-a întîmplat? Ceea ce la unii a marcat un început de carieră, la alţii a pătat crepusculul carierei. Judecata noastră n-ar putea fi corectă fără a observa proporţiile între valoare şi nonvaloare, între autenticitate şi mistificare, admiţînd neapărat că, sub sigla secerii şi ciocanului, nonvaloarea a fost benevol asumată şi mistificarea a fost conştientă. Est modus in rebus.

Monsieur Homais era, desigur, un munte de egoism, meschinărie, filistinism, un cinic perfect. Oricît pare sedus de bravada lucidităţii, a inteligenţei mereu exaltate sub raportul lor de inconformisme performante, Alexandru Paleologu e, în miezul personalităţii sale, un generos, un samaritean, apropiat, mai mult decît pare la prima vedere, de religiosul, sentimentalul său prieten, N.Steinhardt pe care l-a admirat. Autorul Interlocuţiunilor ni se înfăţişează drept un spirit solar, în hedonismul şi în larga sa comprehensiune, luînd cu o mînă şi dăruind cu două.


Alexandru Paleologu: Interlocuţiuni, ediţia a II-a, Ed. Cartea Românească, 2009, 536 pag.