Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Recitindu-l pe Raicu (II) de Gheorghe Grigurcu

Încă o trăsătură lovinesciană a lui Lucian Raicu: absenţa impulsului carierei, atît de accentuat chiar la cîte un autor din preajma noastră ce altminteri se declară cu serenitate - cum altminteri? - lovinescian. Marele înaintaş, apreciază pe bună dreptate Raicu, a fost un "biruitor", în pofida firii sale mai curînd placide şi contemplative, înclinate spre pasivitate, de-o "filosofică stagnare". Victoria i-a fost cu atît mai "patetică" cu cît, înfrîngînd un lăuntric climat refractar, nu s-a întemeiat totuşi pe mijloacele obişnuite ale arivismului. "Secretul său a fost altul decît vulgara ambiţie, a fost mai curînd lipsa de ambiţie, negarea efortului penibil de parvenire, fie ea şi intelectuală, nu neapărat socială şi academică; a fost, în chip aparent curios, chiar paradoxal, viziunea amară, filosofia avizată a Ťzădărnicieiť lucrurilor, care nu îngăduie salvarea în contingentul derizoriu al reuşitei, ci numai pe aceea a muncii probe, dezinteresate, şi a creaţiei, a foii scrise cît mai bine, a operei izbăvitoare". Am putea apela şi la o consideraţie în consens a lui Vladimir Streinu, referitoare la E. Lovinescu: "Dezinteresul, ca nivel de moralitate, este o valoare exemplară a biografiei sale". Vorbe ce reverberează şi asupra lui Lucian Raicu.

Nu mai puţin, creatorul cu har are dreptul de-a cultiva o ambiţie în planul său specific, adică în cîmpul valorilor spiritului. Dincolo de "cheltuirea nesăbuită de energii", de "cursa napoleoniană" de luare prin surprindere a adversarului în vederea unor finalităţi de mediocră însemnătate, acesta e justificat a se socoti un membru al elitei. Autoritatea sa e net superioară, într-o viziune ce transcende convenţiile prezentului, celei deţinute de un parlamentar, de un ministru, de un academician eventual "ilustru prin meritul de a nu fi scris nimic". Cu scopul de-a întări un asemenea gînd, Lucian Raicu recurge la o frază a lui Thomas Mann: "Artistul e înrudit cu principii întrucît duce, ca şi ei, o existenţă reprezentativă. Ceea ce e eticheta pentru prinţi e pentru artist înalta îndatorire a formei". Deoarece forma constituie un indice al rezistenţei la asaltul dezordinii interioare, la abandonul în voia firii delăsătoare, comode, oblomoviene. Dar în ce grad se putea califica Raicu drept un asemenea personaj princiar? Se recunoştea pe sine drept artist? Desigur, critica e o speţă a producţiei literare, însă poate că modestia - criteriu deopotrivă moral şi formal - l-ar fi împiedicat de la o jubilantă autoîncoronare. într-o astfel de situaţie ne imaginăm cu cîtă bucurie a transcris o opinie a lui Eugen Ionescu, cuprinsă într-una din convorbirile dramaturgului cu Yves Bonnefoy: "Pentru a fi scriitor trebuie să ai talent, pentru a fi critic trebuie să ai geniu". Ne imaginăm - şi nu sîntem surprinşi, nu sîntem ofuscaţi - că în orele tulburătoarelor sale sondaje în mările şi oceanele unor capodopere, Lucian Raicu se va fi simţit consubstanţial cu prodigioşii lor producători. Nu prin iconodulie, ci prin reconstrucţia nu o dată mirabil ingenioasă, impresionant de fină a mecanismelor care scapă ochiului liber ori par definitiv captive în masa prestigioasă a absconsului scriptic.

Lipsa de pedanterie ţine de côté-ul de scriitor al lui Lucian Raicu. El nu e niciodată un notar al "ideilor literare", pe care le dezvoltă fantast, cu alura unui romancier. Ceva inspirat intră în comportamentul său, oarecum - riscantă vorbă, dar nu avem încotro - "concurenţial" în raport cu subiectele sale care se întîmplă să fie Gogol, Tolstoi, Mann, Rebreanu.

Incurabil sentimental, Lucian Raicu înţelege la adică să pună la îndoială realul din unghiul speculaţiei relativi­zante, însă n-ar putea renunţa în ruptul capului la "sensibilitate". La acel simţămînt mediu, neîntrerupt al trăirii ce-şi înregistrează cursul, alcătuind deopotrivă materia vieţii şi a artei. La acel echilibru vital pe cît de fragil pe atît de statornic. Drept care se arată contrariat de exacerbarea sentimentului precarităţii existenţiale pe care o găseşte, în repetate rînduri, la E. Lovinescu. Exemplu: "Erau atît de străine de rînduiala lucrurilor cunoscute (faptele), încît nu-i puteau trezi un răsunet în sensibilitate". Golul afectiv, simţămîntul că nu trăieşti "cu adevărat" îl umple de spaimă ca o delegitimare a fiinţei. E o intolerabilă ieşire din "normal", o demonică "neparticipare". "A refuza realitatea, mai ales cînd e brutală şi, poate, tragică, încă e ceva Ťomenescť şi în firea lucrurilor pentru naturile slabe, adică prea sensibile, dar ce rămîne de spus cînd intră în joc altceva, o incapacitate afectivă, absenţa acelei Ťsensibilităţiť ce ar autoriza şi (ea singură) ar motiva, ar scuza întreruperea circuitului normal, refuzul de a înregistra teribila realitate a faptelor?" Nu există o măsură în toate? Iar această măsură n-ar putea fi decît coincidenţa vieţii cu sine, "dincolo de care s-ar întinde golul" cel inanalizabil. Limita umană a gratuităţii.

Dacă există o detaşare a lui Lucian Raicu de
E. Lovinescu, aceasta se produce în baza unei "sărăcii" existenţiale, a unei reducţii a fluxului vital în care predecesorul s-ar regăsi iar succesorul ba. Ultimul nu poate realiza cu sinceritate, nu poate realiza pur şi simplu cum poţi trăi mecanic, "făcînd doar o Ťgesticulaţieť mimetică şi înşelătoare", cum poţi să rămîi nepăsător în faţa morţii". E. Lovinescu "mărturiseşte că (în tinereţe) se îmbolnăvise grav, surprins să constate că posibilitatea sfîrşitului definitiv nu-l tulbură prea mult. Pesimismul său Ťorganicť nu părea să fie determinat de implacabilitatea morţii ci mai curînd de contemplarea, fără savoare, a vieţii. Incapacitatea de a Ťtrăiť, de a fi asemeni altora, îl făcuse să cunoască, în viaţă fiind, sentimentul morţii". Chiar dacă încape o explicaţie ("Fără spaimă, întîmpina moartea pentru că în viaţă şi în contactul cu oamenii Ťnormaliť se simţise de prea multe ori intrus"), ea nu rezolvă disocierea. Impasibilitatea lui E. Lovinescu nu-i apare lui Raicu decît ca o "ciudată totuşi inconştienţă francă". Cum e cu putinţă aşa ceva? Criticul actual preferă să sufere decît să-şi sacrifice facultatea cognitiv-participativă, în favoarea nepăsării care e - o spune Montaigne - "viciul curiozităţii".

O calitate certă a lui Lucian Raicu e cea de-a şti să admire la un mod inteligent. La distanţă de stereotipe, didacticisme, genuflexiuni, condeiul său vădeşte darul de a-şi dovedi analitic adeziunea, de-a o îndreptăţi printr-o proaspătă "înţelegere", printr-o dignă "complicitate" cu autorul (important) ce intră în raza profundei sale preţuiri. Criticul se transpune "în pielea" autorului cu care se simte solidar. "Un critic, ca şi scriitorul cu vocaţie autentică în genere, nu poate trata orice temă, ci numai pe aceea ce-i este adînc adecvată, altfel nu este critic, ci un mediocru meşteşugar". Nu pregetă a-i sări în ajutor autorului favorit. A găsi explicaţii, scuze, motivaţii acolo unde s-ar părea că acesta se află în impas. Un procedeu de care face uz nu o dată e cel pe care l-am putea denumi negarea negaţiei. A fost acuzat E. Lovinescu de "simplificări psihologice", de anecdotică maliţioasă, de duh caricatural în Memorii? Ei bine, nu se află în chestiune, aşa cum am putea prea lesne crede, nişte manevre de minimalizare, de discreditare a celor vizaţi, ci un procedeu de afirmare, fie şi a rebours, a unui statut de existenţă, şi edificare, fie şi paradoxală, a unor reputaţii: "portretele sînt, de fapt, tot atîtea tentative de mitizare, colaborînd, fără concursul de mijloace al stilului (neconvingător) hagiografic, la (solida) instituire a legendei unor scriitori, mai mari sau mai mici, la atît de necesara (într-un climat de indiferenţă) ispitire a interesului public în jurul personalităţii lor, cu Ťdefecteť cu tot; căci altfel nu se poate, mitul nu se înfiripă, legenda tace şi Ťmisterulť creaţiei pe nimeni nu ademeneşte. Ironia este parte din strategia, ceva mai complicată decît consideră cei în cauză, a impunerii unor scriitori". Cu toate că venerat în fibrele sale esenţiale, patronul Sburătorului nu este exonerat de orice obiecţie, nefiind abordat ca "un robot al verdictelor sigure, reclamîndu-se dintr-un principiu de autoritate, propriu mai degrabă tiraniilor (iar tirania literară nu este cu nimic preferabilă celorlalte)". I se impută bunăoară tratamentul la care l-a supus pe M. Sadoveanu, rezervat, depreciativ. "însă eroarea sa este complementară unei acţiuni literare pozitive, la scara întregii literaturi, afirmînd un principiu constructiv de obiectivare, urbanizare şi modernitate. Eroarea, aprecierea diminuată a operei unui mare scriitor greu se mai poate disocia de meritul, şi el mare, de a fi înţeles (şi promovat) sensul unei evoluţii literare, într-un context mult mai general". Atitudinea analitică, nescutită de mici reţineri, e devansată aşadar în sensul unei comprehensiuni care limpezeşte şi fortifică ceea ce s-ar putea socoti conştiinţa de sine a predecesorului într-o proiecţie transpersonală.

Una din trăsăturile relevante ale lui Lucian Raicu: capacitatea sa de-a asocia "supunerea la obiect", devotamentul faţă de acesta, frecvent "formă a solidarităţii literare şi chiar a unei comprehensiuni, uşor exaltate", cu o postură de detaşare critică, de fermă analiză (astfel subînţelegîn­du-se nu neapărat contestarea, ci proiecţia într-o sferă de relaţii imprevizibile, de reconstituiri cu tenta unui fabulos al intepretării). Dacă ar fi putut rămîne pur şi simplu "obiectiv", autorul Reflecţiilor asupra spiritului creator ar fi riscat alunecarea în conformism, clişeu, platitudine. însă neavînd nici vocaţia disputei aprinse, a ales calea cea mai prielnică structurii sale, cea a unei individualizări cumpănite, a discursului impregnat de umorile contemplative, de aşteptările şi nostalgiile introvertitului, discurs capabil a-l reprezenta în esenţă. Cu un apăsat refuz al "obiectivităţii" ticluite, fariseice: "Afectarea Ťobiectivităţiiť, îndeobşte nesuferită, ipocrizia unei atitudini olimpiene de totală Ťimparţialitateť n-ar putea fi înscrise printre notele caracteristice ale omului (e vorba de E. Lovinescu) care şi-a afirmat totdeauna net preferinţele şi rezervele, ducînd, pe faţă, o politică de cenaclu. Obiectivitatea unui adevărat critic este în alt fel substanţială decît o arată poziţia sa literară imediat vizibilă". Obiectivitate care nu s-ar cuveni a fi decît o subiectivitate ce se respectă printr-o disciplină morală a relaţiilor sale cu obiectul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara