Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Artişti în atelier:
Recurenţe baroce în căutarea sensurilor modernităţii de Petre Tănăsoaica

O privire retrospectivă asupra direcţiilor pe care au evoluat artiştii ultimei jumătăţi a secolului trecut ne pune în faţa unei probleme legate de răspunsul dat de aceştia comenzii ideologice şi pare să absoarbă de vinovăţie nevoia imperioasă de abstractizare prin care aceştia au făcut apel la... modernitate.
În cazul de faţă, prin modernitate înţelegem mai ales o sincronizare la zi cu aspectele formale ale conceptului sau, mă rog, a acelor aspecte ce ofereau o anume coordonare ce părea lipsită de riscul vreunei interpretări păguboase. Trebuie să admitem, însă, că şi în aceste condiţii sincronizarea n-a fost totdeauna mimetică, uneori nici nu se poate pune problema aşa, deoarece racordarea cu arta liberă se făcea simultan, iar lecturarea căpăta note particulare mai mult decât lăudabile, cum este cazul des citatelor experimente timişorene, din deceniul şapte, ai căror protagonişti reuşesc, prin prospeţimea abordărilor, să impresioneze în afară, ori asta nu se făcea din senin, ca recompensă pentru recluziunea istorică la care fusesem condamnaţi... Am auzit de curând o voce care le distribuia timişorenilor doar rolul minor, al unor simulatori de modernitate, aceeaşi voce care-i anula lui Horia Bernea, deşi fusese menţionat la bienala tinerilor artişti conceptualişti de la Paris din 1971, vreun rol în evoluţia artei contemporane româneşti... Aproape umăr la umăr cu experimentaliştii de care scriam mai sus, evoluează la Timişoara un artist ce pare că aici îşi are doar reşedinţa de vacanţă, locul unde se întoarce după peregrinări prin şcolile ultimelor curente europene, şi nu numai, deşi el este şi cel mai prezent în viaţa publică a oraşului sau, mai întâi ca artist, apoi ca artist profesor, într-o primă fază la Institutul de Desen, iar apoi la Facultatea de Arte şi Design, de unde a ieşit la pensie nu cu mult timp în urmă... Peste jumătate din artiştii aflaţi acum în plin proces de afirmare în oraşul de pe Bega i-au fost studenţi lui Romul Nuţiu, distanţat doar atât cât trebuie de ei, pentru ca energia lor să-i ţină în alertă spiritul. Dintr-un catalog, într-un fel concluziv la arta acestuia, apărut în 2004 la Editura Brumar şi prefaţat de Alexandra Titu şi Constantin Prut, aflăm că el s-ar integra expresionismului abstract cu precădere, deşi operează şi pe cursul altor experimente artistice, tuşate pregnant de gestualism. Încadrarea este corectă, pentru că, aşa cum am precizat mai înainte, studiul permanent în curentele zilei pare să-l preocupe înainte de toate pe artist, iar precizarea pe care am făcut-o despre rolul jucat în şcoala de artă din Timişoara nu era decât un argument în plus la această demonstraţie: el creşte odată cu studenţii săi, rămâne în valul energiei lor, reinventând în permanenţă abordări dintre cele mai surprinzătoare. Dacă în deceniul şapte, un Ştefan Bertalan inaugura studiul de facto al germinaţiei şi evoluţiei vegetale, înscriindu-se în arta conceptualistă a momentului, nu altfel procedează Romul Nuţiu, când construieşte ciclul Rădăcinilor din Pământul fertil. Inaugurează, astfel, un jurnal de artist în care studiul nu se cramponează de rezultatul aşteptat, eliberând imaginaţia de sub tirania realului, cum ar spune un celebru critic de artă, deşi, în aparenţă, lasă impresia că-i urmează doar traseul. Îşi asumă prin aceasta numai statutul de om aşezat la câmpie, deşi, în alt context, şi-a petrecut prima copilărie, asupra căreia revine, uneori, fără a lăsa impresia că natura devine studiu de caz, pentru că simte mereu nevoia să abstractizeze, cum este cazul în lucrarea Dunărea la Cazane, unde secvenţa de peisaj este doar o clepsidră culcată, ca imediat să realizeze că s-a apropiat de sugestia amintită şi să producă chiar o clepsidră prin care va curge măsurat Dunărea de timp. Apa curgând e tot un pretext pentru a-şi măsura apetitul pentru culoare, unde căderea e mai degrabă o prăbuşire rece şi nemăsurată...
Deşi nu fuge în postmodernitate cu totul, prin simplul motiv că rămâne pe graniţa dintre expresionismul abstract şi gestualism, Romul Nuţiu, neliniştit de la un capăt la altul al experienţei sale artistice, se smulge uneori din ipostaza care-l putea clasiciza şi devine explicit barochizant, mai ales atunci când admite că artei picturii începe să i se reproşeze ieşirea din cadru; elemente minimaliste rămân în formatul ramei, iar adevăratul flux al ideii plastice se revarsă în afara ei. Sunt apoi picturile în relief, adevărate puneri în scenă cu sugestii dinspre pop art, în care faldurile unor draperii gipsate ascund ceea ce ştim deja că există sub ele, o umbrelă, un fruct pe jumătate descoperit şi arătând prospeţimea fierbinte a învelişului său, toate la un loc construind paravanul aristocrat al unor interioare baroce. În care predispoziţia pentru inovaţie a lui Romul Nuţiu aşază obiectele pictate, numite, uneori pretenţios, obiecte tridimensionale pictate, deşi ar încăpea, toate la un loc, în sintagma acoperitoare de obiecte inutile, dar foarte la locul lor pentru privit, altele dintre ele cu mesaje enigmatice dintr-o limbă pierdută, rămasă doar în memoria unor foarte rari cunoscători, pe care nu-i vei întâlni, însă, niciodată... Acele obiecte, denumite inconfortabile, în fapt nişte scaune care-l amintesc pe Marcel Duchamp, cu blaturile acoperite de cuie, nu mai pot fi aşezate în categoria ready-madeurilor cu care ne-am obişnuit, datorită sugestiilor suprarealiste pe care le primesc, dar şi a identificării sursei de inspiraţie în expresia ce-l caracterizează pe omul modern, etern neliniştit şi nesigur pe sine, de parcă ar sta pe cuie! Realitatea plastică a lui Romul Nuţiu este în primul rând una neliniştită şi neliniştitoare, calităţi pe care omul baroc n-a avut, paradoxal, timp să şi le perfecţioneze, dar l-au plasat în acest segment de istorie a artei, în care se absorb crizele plastice, trăite şi de modernitate sau mai ales de aceasta.
În câteva rânduri am punctat ideea că, la Romul Nuţiu, culoarea joacă rolul principal, că indiferent în ce ipostază îl găseşte, ea fierbe şi nici nu contează pe ce palier al gradaţiei se află, între cele fierbinţi cu adevărat sau între cele reci, terne, ori doar neutre, deconspiră un ritm interior care nu îngheaţă niciodată şi nu ştie ce este indiferenţa... O geneză, construită mai ales pe culori reci, absoarbe într-un vârtej ameţitor, încât rama tabloului pare imposibil să stăpâneasca fenomenul, deşi înaintaşii săi, din clasicul curent baroc, folosesc pentru asta culori solare, rareori atingând cota lui Romul Nuţiu de intensitate... voluntară. Exerciţiul său, acoperit ideologic de un discurs filozofic depăşit, cel al elanului vital al lui Bergson, ar putea fi doar un studiu de caz, dacă nu ar fi în acelaşi timp o radiografie a evoluţiei independente a artei româneşti, care rima perfect cu arta Occidentului!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara