Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
Reflexe pariziene de Constantin Ţoiu


V

Nu am avut niciodată idei năpraznice de dreapta. Dar, privind mizeria bucureşteană, dezolarea din cartierul ilustru năpădit de hoardele de turişti descreeraţi, sunt ispitit să cred că această cetate, Luteţia, apărată şi salvată de Sfânta Genevieva a cărei siluetă e lansată, concepută în stilul unei rachete cosmice, pare gata să se avânte spre cer de la capătul podului de pe Sena... merită nu numai o slujbă; merită sau s-ar cuveni, cândva, să fie transformată în-tr-o rezervaţie a bunului-simţ, bunului gust, spiritului omenesc în general.
Războiul era pe vremuri şi o afacere estetică. Nu în primul rând, desigur, frumosul ocupând totuşi un loc privilegiat. Dovadă tunurile astea expuse în incinta Domului, ţevile de tun dezafectate din curtea Domului Invalizilor ce speriară Europa, făcând să se clatine tronuri şi privilegii. Astăzi, uitate de tehnică, ele îşi oferă mai mult partea estetică, - şerpi de bronz încolăciţi, închipuind mânere de ridicat ţeava, peştii de bronz de tot felul având şi ei acelaşi rol şi din când în când printre ele in-scripţii latineşti. Nu lipseşte câte un N mare, din când în când, semn că ţevile respective cântărind multe tone bubuiră la Austerlitz, la Jena, Rivoli, Wagram şi cine mai ştie pe unde, înainte de a ajunge nişte obiecte ciudate de muzeu...
Se trăgea aşadar cu tunuri înflorate, animaliere, cultivate, umaniste chiar, grăind printre salve latineşte, îndopate în prealabil cu nişte făcăleţe gigantice de pulbere explozivă... Cred că doar americanii, azi, în copilăria lor de oameni bogaţi, în naivitatea lor deprinsă cu visările cărţilor de poveşti, mai scriu pe armele lor, - nucleare - câte un cuvânt şugubăţ... de pildă Zburdalnica, aluzie la racheta căutătoare de ţinte pe terenul inamic, şi altele, Cocoşul, Găinuşa...
Pavajul curţii interioare a Domului poartă încă pe lespezile lui tocite urmele, zgârieturile pricinuite de şinele caleştilor, de roţile tunurilor trase de câte cinci perechi de cai, de potcoavele acestora opintindu-se în hamuri...
Câtă măreţie defunctă!... De la Ludovic al XIV-lea şi până la Napoleon întâiul să fi fost cultivată în asemenea hal o glorie atât de perisabilă a armelor, nişte invenţii atât de mărunte în raport cu atomul dezlănţuit...
În nici o ţară din lume nu există un cult atât de mare şi de sacru, ca al Franţei, decisă să nu-şi uite faptele de arme... Paradoxal, Franţa, ţară a Păcii. Când te gândeşti ce muzeu ar mai trânti Afganistanul terorist ieşit învingător în lupta cu SUA... De altfel, Parisul a închinat cea mai mare Piaţă a lui, Invalizilor, - însuşi numele fiind decăzut şi el, ruginit, ros de trecerea Timpului, ca o armă, - Esplanada copleşitoare... Îmi trebuie un mare efort ca să-mi reprim o greaţă subţire ce mă cuprinde privind grandoarea dărăpănată oarecum a Monumentului în mijlocul căruia stă îngropat Napoleon I.
Oricâtă descompunere ar opera, tot Timpul, eu pe Împăratul lor sublim, pe Corsicanul nemuritor îl văd doar pe pânza gigantică a lui David în momentul Încoronării, când imperatorul îşi aşează singur coroana pe cap, în timp ce papa, căzut în spate pe un jilţ, obosit sau doar lovit doar de o stupefacţie vizibilă pe chipul lui că i s-a răpit şi actul încoronării, pe care Dumnezeu însuşi, refuzat, i-l hărăzea Pontifului.
O fotografie, chiar şi color, nu înseamnă nimic, faţă de această pânză uriaşă, mai fidelă, decât orice ochi mecanic...
Stau la Louvre şi privesc scena. Ştiu că femeia prosternată la picioarele împăratului este Josefina atingându-i mantia lung desfăşurată cum stă aproape lungită pe podea.
În centru, Arta, singură înfruntând anii, a pus-o în lojă pe Letizia, mama lui Napoleon, al cărei chip şters aproape prin efectul distanţei are aspectul unei hârci...
Ea priveşte prin lorgnon scena din mijlocul tabloului, unde Josefina, slăbiciunea pe viaţă a lui Napoleon, stă prăbuşită, în timp ce pe buzele bătrâne viclene de corsicancă pare că se înfiripă cuvintele istorice îngânate cu un fel de silă caracteristică oricărei soacre, mai ales când îşi vede fiul la apogeu: Quésta Donna!... Şi Cucoana,... Madama asta! ce-o mai fi vrând... cum ar veni.
Istorice, cuvintele, ca şi celelalte rostite, atunci când aflase prima dată că feciorul ei va deveni împărat; Pourvu que ça durre. Numai de-ar ţine!...
Curios. Tot Domul, cu tunurile lui cu tot, nu face cât Letizia, care nici nu era decât o mamă... Şi ea, văzută numai de un Artist!


(va urma)