Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
Reflexe pariziene (1) de Constantin Ţoiu


În faţa muzeului Cluny, peste drum de Sorbona, pe Rue des Ecoles, Montaigne stă picior peste picior surâzând ironic la trecători. De fapt, nu ironic, mai mult o privire acută de om de lume. Ştiu că dacă îi mângâi vârful papucului revii în acest loc...
Cum aş atinge butonul unei sonerii, apăs cu degetul arătător vârful de bronz al papucului auriu, îngălbenit de atâtea mâini ce l-au pipăit... Ca şi când s-ar fi produs un declic, aud tare în spatele meu: Bonjour Mon-taigne! E un puşti vioi de vreo zece ani care trece pe lângă mine ţopăind într-un picior, probabil cursa lui zilnică.
Am timp să văd bareta papucului decoltat, cu toc roşu purpuriu, cum purtau în Evul mediu oamenii de seamă... am timp să-mi amintesc de legenda piciorului drept al statuii retezat în jumătatea de mileniu scursă de cine ştie ce adorator al Eseurilor, picior pus la loc ulterior şi care nu mai e, sigur, ce-a fost.
Stilul acestui cărturar-curtean este de o simplitate desăvârşită a francezei pe care Francisc întâi, să nu uităm, avea să o introducă primul în universităţile fosilizate de latina scolastică, - limbă pe care Montaigne avea să o înveţe mai târziu, după germană şi latină, cum se deprinde o limbă străină... Citesc săpată pe soclu mărturisirea lui Montaigne:
Port în inimă Parisul încă din copilărie. Nu sunt francez decât prin această cetate mare, mare mai ales şi incomparabilă în varietatea ei. O glorie a Franţei şi cea mai nobilă podoabă a lumii.
Sincer, fără nici o ornamentaţie stilistică. De fapt, mă aflu în perimetrul sacrosant al culturii din stânga Senei, inima Parisului pulsând contopită cu a cărturarului de geniu care stă în faţa mea picior peste picior cu atenţia aceea a lui extrem de prezentă ce pare o fină luare în râs... Nu ai decât să urci dealul străzii Sfintei Genevieva, care a apărat Luteţia de barbari, ca să dai sus de cele două străzi, baza Franţei, strada Clovis şi strada Clotilda, regina lui, de pe la 500, revărsându-se în Piaţa Panteonului, unindu-se într-un unghi ascuţit, îmbrăţişând strâns amândouă liceul Henri IV, clădire de fapt întemeiată de ei în anul 510, Clovis fiind înmormântat aici în 511, urmat de Genevieva un an mai târziu, în 512. Din Piaţa ilustră dominată de statuia lui Corneille unde îşi doarme somnul de veci, în Panteon, Victor Hugo, printre atâtea alte culmi ale spiritului francez, se face rue Valette, la vale, în care la numărul 4 se află biblioteca şi Colegiul Sainte-Barbe şi unde în anul 1460, a fost deschis un stabiliment la care au învăţat Ignaţiu de Loyola şi Francis Xavier, întemeietorii de mai târziu ai Ordinului iezuiţilor, şi poate că li se alăturase şi Calvin... Dar, uitai: în biserica monumentală de alături, Saint-Etienne du Mont, unde au fost transferate şi moaştele Sfintei Genevieva, - o ladă imensă de bronz roşcat - se află înmormântaţi Descartes şi Pascal, Panteonul fiind rezervat doar modernilor... Vizavi de biserică, bistroul britanic The Bombardier, iar peste drum de el, La Dame blanche şi Gaudeamus. De unde, coborând colina salvatoarei Parisului, dai într-o mică piaţetă de restaurantul La Méthode, cu strada Descartes, lăsând în stânga străduţa Laplace. Nu lipseşte nici romancierul pornit în căutarea timpului pierdut, evocat pe firma localului pe care scrie apăsat La Madeleine de Proust.
Istovit de atâta umblet pe jos, pe înserat, în iulie, când ziua-i lungă, mă întind pe pajiştea dindărătul Catedralei Notre Dame, să-mi trag sufletul. La un moment dat, văd o fată legată la cap şi cu o fustă ţipătoare cerşind în preajma mea, agitând un cornet de plastic. Fulgerător, realizez: e o ţigăncuşă de-a noastră!
Trezit din grandoare, mă salt într-un cot şi-ntreb: Cum îţi zice, fă? Fata răspunde pe tonul cel mai natural din lume: Canada, boierule! Era încă un reflex al Parisului, aducându-mi pe loc aminte de unde provin.