Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Regenţi, scriitori şi un stomatolog de Alexandra Olivotto

Iar voi lua la rînd cîteva filme care nu duc lipsă de premii şi nominalizări. Toate cele trei pe care vreau să le discut sînt despre, cu şi în familie. Toate cele trei nu îşi ţin promisiunile pînă la capăt, au o mini-hibă din cauza căreia juriile nu se lasă convinse pînă la capăt. De pildă, Regii şi regina, un film franţuzesc din 2004 (apropo, corecţie: Dragoste de-o vară e din acelaşi an, nu din 2006, cum rămăsesem eu cu impresia) care se difuzează acum pe canalul pay per view TV.

Regizat de Arnaud Desplechin şi împărţit în trei capitole, lungmetrajul o are drept pivot pe Nora (Emmanuelle Devos), deţinătoarea unei galerii de artă şi mamă singură pe punctul de a se căsători cu un om de afaceri. Plus aluzia la Ibsen, nu întîmplătoare. Spun "pivot", pentru că este singura care se adresează direct spectatorului. În paralel, apare şi Ismael (Mathieu Amalric, a luat César-ul pentru Cea mai bună interpretare masculină), a cărui odisee printr-un spital psihiatric constituie contraponderea comică a filmului şi despre care afli - după ceva timp - că este fostul soţ al Norei. Poveştile se desfăşoară paralel, cu cei doi intersectîndu-se abia la final.

Pelicula, lungă de două ore şi jumătate, seamănă cu o panglică dotată cu noduri dese, fiecare reprezentînd o revelaţie a unui secret de-al vreunui personaj. Nu există climax, haos, măreţie tragică, deşi Nora comite destule hamartia. De fiecare dată însă ţine hăţurile mai competent decît te-ai aştepta, iar hybris-ul refuză să apară. În plus, fiecare epifanie se dovedeşte una de proporţii dînd peste cap toată normalitatea ţesută delicat de Nora pe post de protecţie. O Penelopă tragică, a cărei activitate recurentă se desfăşoară în dauna, nu în beneficiul ei. Protagonista pare un personaj cu gusturi groaznice la bărbaţi, angrenată într-un ciclu de auto-distrugere. Aluzia mitologică dinainte nu era gratuită. Tatăl muribund al Norei (Maurice Garrel) e scriitor şi profesor de greacă veche, iar pelicula debutează cu fiica lui cumpărîndu-i o litografie cu Leda şi lebăda. Apoi ilustraţiile mitologice curg pe fundalul acţiunii, de la decoraţiuni interioare la modelul unei ceşti, fără însă a se restabili vreo legătură între ele şi fluxul narativ.

O să mă fac ecoul unui critic de la "The Guardian" pentru că pune punctul pe "I". Şi Nora, şi Ismael, sînt purtătorii unei intelectualităţi difuze şi rafinate, cum arareori găseşti în filme. Le vine natural. Însă doar personajul principal masculin face rolul tonomatului de citate, dar e şi împănat cu multe alte franţuzisme, gen dragul de psihanaliză. În rest, discursul lui e ceva mai vioi dar totuşi similar, cel puţin în termeni de verbozitate, cu cel al personajului din La maman et la puttain al lui Jean Eustache din 1973 (noroc că pe Ismael îl mai întrerup alţii), un film cult în underground, care mie nu va reuşi să îmi placă în această viaţă.

Dar el mă duce la alt film, american de data asta şi nominalizat la Oscarul pentru Cel mai bun scenariu original, dar premiat la Toronto şi Sundance, Cîinele şi pisica (titlul original e greu de tradus, de acord, dar cel din română mă duce cu gîndul la desene animate sau o comedie stas, cel puţin), în care La maman et la puttain figurează prin intermediul unui poster. Acţiunea se petrece în 1986: doi părinţi scriitori cu doctorate în literatură (Jeff Daniels şi Laura Linney) divorţează şi se decid asupra unei custodii comune a celor doi fii: Walt (Jesse Eisenberg) de 16 ani şi Frank (Owen Kline, fiul lui Kevin Kline) de 12. Se ştie deja, regizorul şi scenaristul Noah Baumbach este băiat de romancier şi de critic de film. În consecinţă, în Cîinele şi pisica veţi găsi exact contrapunctul intelectualităţii din Regii şi regina. De data asta, cultura se poartă la vedere, mereu triată şi filtrată prin prisma scriitorilor noi. Tati vorbeşte de Dickens minor şi de Kafka, un predecesor de-ai mei. Mai mult, Baumbach îl face pe Walt să discute varii cărţi cu un aer de specialist care sugerează o impostură clasică, revelată în ultimă instanţă de Pink Floyd.

Divorţul părinţilor precipită puştanii la o apropiere, prin mimare, de tată sau de mamă. Acum, e greu să pui degetul pe poveste, pentru că e structurată tot în modul de acumulare de incidente fără climax (sau cu, dar acela nu funcţionează. Revin), dar principala linie narativă pe care o descifrez e aceea de revenire la mamă, cel puţin pentru unul dintre fii. Ceea ce frapează în acest lungmetraj este refuzul - generalizat la părinţi şi copii - de a se auto-analiza, lenea de introspecţie pe care te chinui să o crezi divorţată de intelectualitate. De aici vine dificultatea rolurilor, cel puţin pentru doi actori cerebrali (şi, cred eu, prea puţin preţuiţi) ca Daniels şi Linney, obligaţi să intre în pielea unor personaje indolente, care lasă viaţa să treacă pe lîngă ei şi nu acţionează decît în ceasul al doisprezecelea.

Nu v-am spus decît pe scurt unde e piesa lipsă. Ei, la un astfel de film, cred eu că ar fi mers mai degrabă un final în coadă de peşte decît unul tip revelaţie. Cel ales de Noah Baumbach păcătuieşte prin facilitate, dar şi prin faptul că este extrem de inadecvat şi îi succede unei secvenţe extrem de reuşite, care le va merge la inimă tuturor cinefililor. Vestea bună este că îmi confirmă linia narativă pe care o bănuiam. Un film pe care încă îl găsiţi prin cinematografe.

Last, but not least: Thumbsucker (2005), noutate DVD. Măcar pe acesta l-au lăsat cu titlul original. Şi el are o recoltă de premii - Lou Pucci, interpretul rolului principal (fără a fi avut studii de actorie) s-a ales cu Premiul special al juriului la Sundance şi cu Ursul de Argint, iar regizorul Mike Mills, expert în: reclame, videoclipuri, scurtmetraje şi documentare, dar debutant pe marele ecran, nu era departe de trofeul de aur, obţinînd în schimb Premiul pentru Debut la Edinburgh. Asta în pofida tuturor dificultăţilor cu care s-a făcut filmul: după ce Mills îi avea în distribuţie pe Vince Vaughn, Tilda Swinton şi Keanu Reeves, nimeni nu se grăbea să vină cu finanţarea.

Din nou, în rolurile principale, o familie cu doi fii. Cel mare, Justin Cobb, închis în sine şi deci singuratic, are bizarul obicei de a-şi suge degetul mare, confruntat cu o groază de dificultăţi: părinţii îl vor da la o facultate aproape de casă, el tînjeşte după NYU, fata pe care o place nu-l acceptă aşa cum e, la şcoală i se reproşează că nu depune suficiente eforturi, iar mama (Tilda Swinton, şi producător executiv) pare îndrăgostită de un star TV. Ca atare, Justin începe o saga în încercarea de a se vindeca: de la hipnoza pe care i-o drege stomatologul său (Keanu Reeves în rolul carierei sale, dacă e să te iei după criticii britanici) la pastile, prin ambiţie, sex şi marijuana, pentru a pricepe la final că poanta e să înveţi să trăieşti fără vreo soluţie, fără a încerca să găseşti o normalitate oricum inexistentă. Filmul progresează în ritmul lent al protagonistului şi finalul reprezintă tocmai lipsa unei soluţii. Stilul de filmare e extrem de bine definit de regizor: "un extraterestru care tocmai a aterizat pe pămînt şi nu ştie ce e important". Există numeroase cadre care curg de la stînga la dreapta, peste personaj, către anumite obiecte. Mills elucidează: ele sînt parte a istoriei noastre. Ce nu merge? Sutura şchiopătează.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara