Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Regizorul şi actorii de Pavel Şuşară


Sub titlul Despre ucenicie, a apărut de curînd (Editura Anastasia, colecţia "Document", 212 pag.) o consistentă carte de interviuri, de fapt discuţii mai ample, uneori cu doi sau chiar cu trei interlocutori, pe care pictorul Mihai Sârbulescu le realizează cu treisprezece pictori din prima linie a artei noastre de astăzi. Rînd pe rînd, se regăsesc în paginile ei, în ipostază de actori principali, pentru că unii revin şi în contexte în care accentul nu cade pe prezenţa lor, Gheorghe Berindei, Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Constantin Flondor, Paul Gherasim, Ion Grigorescu, Mihai Horea, Florin Mitroi, Horia Paştina, Ştefan Sevastre, Afane Teodoreanu, Mircea Tohătan şi Vasile Varga. Prezenţa constantă este aceea a lui Mihai Sârbulescu însuşi, moderatorul şi, în acelaşi timp, cel
de-al paisprezecelea pictor care provoacă şi, implicit, participă la ampla discuţie despre ucenicie. Pentru o mai bună înţelegere a naturii şi a scopului acestei cărţi, unică pînă acum în literatura noastră de specialitate, unică atît prin intenţia de a smulge mărturisiri directe unor personalităţi pentru care, cu vreo cîteva excepţii, nu exprimarea narativă constituie partea lor tare, cît şi prin consecinţa acestei provocări, adică prin profunzimea şi acurateţea evocărilor, concepţiilor artistice şi judecăţilor proprii, trebuie amintit faptul că Mihai Sârbulescu, pe lîngă faptul că s-a impus ca unul dintre cei mai consistenţi artişti din generaţia sa, aceea de mijloc, a fost prezent permanent în presa de specialitate şi în calitate de observator, de analist şi de judecător al fenomenului artistic şi al picturii, în special. Articolele sale, unele adevărate studii prin amploarea dezbaterii şi prin rigoarea analitică, pot fi găsite frecvent în revista Arta din ultimele două decenii. Aşadar, şi aici intervine încă un element foarte important, discuţiile nu sunt purtate nici strict teoretic, din exterior, după cum nu sunt nici lipsite de o perspectivă culturală şi istorică mai largă, aceea pe care activitatea gazetărească a lui Mihai Sârbulescu o acoperă şi o susţine cu multă dezinvoltură. într-un asemenea cadru, al relaţiei colegiale şi al parteneriatului profesional, discuţiile se desfăşoară egal, fără crispare, dar şi fără acele divagaţii, absolut inevitabile atunci cînd comunicarea dintre parteneri nu se realizează în parametrii exacţi ai aceloraşi coduri. Din aceeaşi pricină, care priveşte apartenenţa profesională a moderatorului însuşi, selecţia interlocutorilor este făcută cu o foarte mare exactitate şi într-o perfectă cunoştinţă de cauză, scopul nefiind acela de a realiza o panoramare a picturii noastre de astăzi, de a oferi o imagine multidirecţională a acesteia, ci doar unul aparent modest şi lipsit de gesticulaţii largi, adică de a identifica un anumit tip de trăire artistică şi de opţiune estetico-doctrinară. în consecinţă, Mihai Sârbulescu se opreşte la mai multe categorii de personalităţi; fie perfect definite prin ele însele, cu o operă proprie solid articulată şi aşezată, în datele ei mari, în conştiinţa publică - şi aici ar intra Horia Bernea, Horia Paştina, Sorin Dumitrescu şi Ion Grigorescu -, fie prezenţe discrete, cu apariţii în public foarte rare, dar cu o operă puternică şi inconfundabilă, respectată chiar în absenţa unei cunoaşteri extinse, cum ar fi Mihai Horea, Florin Mitroi şi Ştefan Sevastre, fie personalităţi puţin cunoscute de către publicul mare, discrete pînă la fuga din lume şi la solitudine, a căror operă este doar presupusă, ele participînd la expoziţii cu multă parcimonie şi doar în doze homeopatice, cazul lui Afane Teodoreanu, Gheorghe Berindei şi Vasile Varga. Mircea Tohătan şi Mihai Sârbulescu, cei mai tineri din grup, au o operă deja constituită şi o prezenţă publică normală, adică nici una prea agresivă, dar nici una fără semnal şi fără consecinţe. într-o situaţie specială este Paul Gherasim, ideologul tăcut şi mentorul din umbră al întregii grupări. Dacă Afane Teodoreanu, Gheorghe Berindei şi Vasile Varga au mai expus, totuşi, cîte ceva, în ultimul deceniu, acest fapt s-a datorat influenţei lui Paul Gherasim şi programului Galeriei Catacomba. în peisajul picturii noastre contemporane, Paul Gherasim are, cel puţin pentru gruparea de factură spiritualistă din cadrul grupului Prolog şi, mai apoi, din ambianţa Catacombei, autoriatea unui veritabil patriarh. Subiect al unor mitologii ad-hoc, amestec ciudat de rafinament, discreţie, omniprezenţă şi dogmatism, teoretician al umilinţei şi al smereniei, dar, deseori, practician al unui orgoliu surd şi al unei vehemenţe abia şoptite, el este cunoscut mai mult prin autoriatatea sa morală şi prin aceea de orchestrator de imagini, de creator de atmosferă artistică prin organizarea unor expoziţii minimaliste, cu vidul încorporat, decît prin aceea, propriu-zisă, de pictor extrem de rafinat, uneori pînă la implozia şi la resorbţia cromatică, dar fără feromoni şi fără calităţi mnemotehnice. Semnalele picturii sale ies din orizontul memoriei aşa cum propria-i culoare iese din suportul ei material pentru a se volatiliza imediat, asemenea unui parfum greu, într-o atmosferă înceţoşată şi fumegîndă.

Datorită acestei selecţii riguroase şi bine calculate, cartea lui Mihai Sârbulescu reuşeşte să construiască una dintre cele mai libere şi mai profunde imagini ale mediului artistic, ale universului fizic şi moral în care artistul se naşte şi se formează, şi, finalmente, ale unei persoane determinate, în permanenţă pregătită să-şi uite identitatea civilă pentru a se muta cu totul în realitatea şi în ficţiunea creaţiei. în nici un alt domeniu artistic percepţia tactilă, materială, a creativităţii, înţelegerea lumii artei ca univers determinat şi posibilitatea efectivă a refugiului nu sunt mai reale şi mai preganante decît în cazul artelor plastice şi, în particular, în acela al atelierului de pictură, prin natura lui mai ordonat fizic şi mai coerent simbolic. Discuţiile sunt conduse în aşa fel încît fiecare dintre parteneri este pus în situaţia de a balansa permanent între memorie şi actualitate, între anii formaţiei şi cei ai maturităţii, între faptul tranzitoriu, istoricizat, şi obsesia creaţiei înalte, dacă s-ar putea chiar desăvîrşite. De multe ori, căldura evocărilor şi rememorarea unor fapte mărunte, a unor întîmplări în care au fost implicate deopotrivă mari personalităţi ale artei româneşti ca Tonitza, Pallady, Eustaţiu Stoenescu, Ressu, Dărăscu, Steriadi, Catul Bogdan, Ciucurencu etc., şi mărunţi politruci ai deceniilor cinci-şase, conferă pasajelor o autentică forţă epică, după cum consideraţiile despre artă, despre actul creaţiei, despre limbaj şi despre tehnici, ridică discursul la cota înaltă a unor adevărate cursuri academice. Puterea de admiraţie şi limpezimea judecăţilor, rigoarea travaliului şi trăirea utopică, modestia reală şi profundă, alături de inflamarea ingenuă a unui ego încă nemîntuit de vanităţi, toate convieţuiesc într-un firesc desăvîrşit şi fără cel mai palid semnal că s-ar putea crea o stare conflictuală. Cum provocarea lansată de Sârbulescu priveşte constant problema uceniciei, a devenirii, a formaţiei - şcolare, dar, mai ales, lăuntrice -, este foarte interesant de urmărit cum sunt percepute cadrele formării şi cum se articulează opiniile asupra acestui parcurs. Dacă Florin Mitroi, de pildă, vorbeşte cu o enormă căldură despre un om şi un profesor excepţional, anume Catul Bogdan, dacă Mihai Horea şi Sevastre îşi evocă şi ei profesorii, chiar temporari şi, oarecum, exteriori, Sorin Dumitrescu invocă un proiect academic, şi anume o Academie de artă răsăriteană, iar Paul Gherasim se limitează exclusiv şi smerit la Creator, la natură, la pictura rupestră şi la arta paleocreştină, fără a aminti nici măcar numele unui singur profesor. Din punctul de vedere al conştiinţei de sine şi, în subsidiar, al sistemului de autoevaluare, la un pol s-ar găsi Florin Mitroi, Horia Paştina şi Ion Grigorescu, oameni de o modestie înaltă, aristocratică în sensul cel mai profund al cuvîntului, iar la celălalt, prin ricoşeu, tăcut, auster şi hieratic, Paul Gherasim, cel adîncit în natură şi bine acordat pentru a recepţiona mesajele dumnezeirii şi, într-un mod mult mai zglobiu şi mai simpatic, Ştefan Sevastre care, deşi nemulţumit pînă la capăt de profesorii din Academie, îşi identifică parteneri demni în istoria artei: stabileşte relaţii privilegiate cu Poussin şi cu Rembrandt. O lucrare de parcurs, din vremea studenţiei, în care a fost obligat să introducă şi un difuzor ca reper proletar "în final [...] amintea de Poussin, ca rezolvare", iar o altă lucrare, "...un desen cu un subiect pe linia realismului socialist - un rănit care intră în casa cuiva şi felul în care este întîmpinat" este, nici mai mult, dar nici mai puţin, "O compoziţie în cîteva linii, cu tensiuni cumva rembrandtiene". Asta e, ca şi părinţii, nici colegii de eternitate nu ţi-i alegi, ei sunt o fatalitate. însă dincolo de orice afirmaţie sau atitudine cu care cititorul nu este de acord sau cu care ar putea intra chiar în conflict deschis, Despre ucenicie este o carte remarcabilă, vie şi profundă în aceeaşi măsură, melancolică şi încurajatoare fără a fi, însă, nici sceptică şi nici arogantă. Pictorul, ca om şi ca făptură creatoare, ca fiinţă limitată şi ca vis neîntrerupt, are aici una dintre cele mai bogate înfăţişări din întreaga noastră literatură despre artă. Iar textul însuşi, redactat cu multă grijă, are şi el calităţi expresive intrinseci, fără ostentaţie şi fără fasoane.